Sgt. Pepper's Lonely Hearts Club Band

THOUGHTBOX: Noaptea mea de abuz cu Jandarmeria si Politia Romana

2012-01-18T10:46:00.000-08:00

Link: THOUGHTBOX: Noaptea mea de abuz cu Jandarmeria si Politia Roma...: Duminica, 15 ianuarie, ma aflam cu un amic pe Bd. Magheru in jurul orei 23:00. Dupa un ceai in oras, am decis sa vedem cu ochii nostri ce s... (Povestea jandarmilor netrebnici din tara noastra)

Oh, Jesus. eu as avea drum pe la universitate in fiecare zi si noapte, deja simt ca as vrea sa le dau tuturor fooooooooc!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!! sa piara, sa ajunga toti cac*tii de jandarmi sa fie chinuiti zi de zi si sa simta frustrarea aia inrgozitoare cand cineva is simply completely unfair to you. sa simta ace cum le strapung pielea si sa ii doara maselele de prostie si sa isi doreasca toti sa moara in fiecare ssecunda a vietii lor. fu-tu-le rasa-n cur!!!!!

Si nu, de data asta nu imi cer nicidecum scuze pentru un limbaj intr-atat de putin ladylike, pentru ca prea e o bataie de joc ce se intampla si ce au facut asa niste magari. Eu, una, primul lucru as fi facut un scandal monstruos. Luckily, nu cred ca ridica si copii minori, dar daca m-ar fi luat pe sus ... pana m-ar fi pus ei la pamant in bataie, I would've thought si sa ajung in spital, nu ma intereseaza, eu NU MANANC ATAT RAHAT IN TARA MEA!!!!!!!!!!!!!!!!!

COXIRRA

2011-06-25T02:52:00.000-07:00

Ooo, daaa, în sfârşit nu mai eram ipocrită şi nu mai scriam! Dar văzând un comment prea drăguţ, în care cineva mă întreba de ce nu mai scriu ... şi constatând că am intrat în vacanţă şi mai am oleacă de timp liber, why not blog?

Umătorul articol este dedicat tuturor oamenilor din Coşbuc şi cei ce ştiu poveştile! Aşadar, cine ştie, o să se prindă de glumele cu subînţeles şi-o să se distreze, sper eu. Chiar dacă e, de fapt, unul din articolele mele cele mai slabe.

Aşa că, IX R3, în special, here you go!!

Coxirra

Nu pot să spun că am călătorit foarte foarte mult în comparaţie cu alţii, adică am colegi, acum, într-a noua, care se pot da mari că au cutreierat Europa în gimnaziu, ceea ce sună prea bine şi sunt chiar invidioasă, dar voi trăi şi cu ideea că eu îmi petrec vacanţele cu cortul la mare, nu ca alţii, la hotel de cinci stele, să plec spre plajă de abia la 11 dimineaţa; eu adorm cu sunetul valurilor pe fundal şi mă trezesc auzind pescăruşi, iar apoi facem concurs care vede mai mulţi delfini la orele şapte în zori, uneori prindem şi răsăritul pentru că lenevim pe malul apei, de plăcere, până dimineaţa.

Iniţial vroiam să vă povestesc despre Timişoara şi Sibiu, oraşele mele de suflet, dar când am scris doar două amarâte de cuvinte despre mare, instant mi-a venit un chef nebun să mut o combinaţie de Timişoara şi Sibiu la marginea Mării Negre şi să-i spun oraşul meu preferat. Nume? Greu de spus. Cum mă marchează pe mine numele meu în liceu şi toate glumele destul de reuşite la adresa mea, parcă simt un ghiont să numesc acest oraş ori Zirra ori Cox. Sau ce-ar fi să facem chiar o combinaţie? Coxirra! Care ar însemna Oraşul de cărbune al lui Zirra. E, am fi vag pe aproape, ţinând cont de faptul că resurse avem şi pe la Marea Neagră, dar mai degrabă petrol, nu cărbune inferior.

Acest oraş, Coxirra, va avea alei lungi şi curate, care miros a trandafiri de dulceaţă, încât să te simţi ca în Parcul Rozelor din Timişoara, dar pe jos se vor afla scoici roz. Nu avem nevoie de o Volga, care să treacă pe lîngă, sau vreun pod, avem Marea Neagră, şi pe post de nuferi folosim algele. Partea bună este că nu avem broaşte, dar de peşti nu scăpăm. Iar mie personal îmi plac, aşa că nu mă deranjează chiar deloc.

Ca să fim siguri că nimeni nu se va îneca, pe post de faruri vom avea turnuri înalte ca în Sibiu, dar să te urci pînă în vârf este un adevărat chin, aşa că sper că sunteţi amatori de sport. Dacă nu, luaţi-vă gândul de la aşa un act de ispravă.

De ce nu am putea încadra şi câteva elemente specifice oraşelor americane pe care le-am vizitat eu şi care mi-au plăcut? Şi nu, nu sunt clişeice oraşele acelea, da, sunt suburbii după care nu mă omor, plictisitoare ca în serialele slabe care apar acuma la tembelizor, dar Oraşul care nu doarme niciodată chiar merită văzut. Cu toate că eu cu vreo cinci zile înaintea zisului accident cu cele două clădiri, The Twins, le-am vizitat împreună cu surorile mele, Alexanda şi Maria, şi aş fi putut fi deja scrum, n-aş mai fi ajuns nicidecum să scriu nimic în Dilematix, ei bine, cu toate acestea, oraşul mi-a plăcut nespus când aveam 5-6 ani. Şi clădirile înalte nu m-au impresionat, dar totuşi, toate, adunate la un loc te transpuneau un pic într-o altă lume, şi nu era un SF după care nu mă omor eu (desigur, asta nu înseamnă că voi nu aveţi texte SF reuşite!!), era ... un simţământ înalt. Şi ce-ar fi să avem plase de strâns resturile cîinilor noştri? Covrigii să fie 50 de bani, ca pentru vremuri de criză şi ca pentru o viaţă trăită la mare, doar unii ştim sau vom afla ce înseamnă să rămîi falit pe plajă. Se poate rezista cu pepeni galbeni şi verzi în Coxirra, dar din când în când nu se va mai putea trăi doar din peşte, oamenii vor dori şi ceva muşchi de porc, de aceea o să ajungă până aici răspânditul lanţ de magazine de băcănie La Vit(t)a Bella, iar haine vom găsi cu preţuri de mâna a doua, calitatea întîi, într-un laborator care le creează el în funcţie de gusturile fiecăruia. Partea amuzantă este că îţi scanează limba!! De aceea prefer să dau o fugă până în Vama Veche să îmi iau o fustă, pentru că omul de ştiinţă care a inventat acel laborator a luat totul prea literar/in serios.

Eu vă promit că am să pun difuzoare prin staţiile de autobuz şi FAC ŞI-UN METROU, care, dacă am să am buget, o va lua pe sub Marea Neagră, iar undeva, mai în larg, am să pun un lift care să te ridice 10 metri în aer, să poţi privi melancolic valurile care se formează aici, în larg.. Ca muzică aş pune melodii cât se poate de jah, ca lumea să se destindă şi să nu uite că, deşi se află într-un oraş aglomerat, marea şi voia bună sunt la jumătate de kilometru. Asta tot uită cei din Constanţa! Bob Marley va fi cap de listă. Iar în mijlocul oraşului voi face o scenă mare, ca cea din Piaţa Constituţiei din Bucureşti, unde voi încerca să îi aduc pe plozii lui Bobiţă Marley măcar de două ori pe an.

Ce-ar mai fi cu putinţă să vreţi să ştiţi despre acest oraş? A, da, parcuri de distracţie gratuite! Călătoriile cu autobuzul, dacă sunt plătite, sunt şi rambursate cu o îngheţată la 3 bilete.

Vă aştept să luaţi trenul încoace, eu mă simt ca-n vacanţă în oraşul ăsta! Şi-aşa nu mai e mult! Pentru primul trip în Coxirra trebuie să aduceţi prăjituri pătraţele cu lămâie!

That's all for today, folks!

Ileana Bizirra, cea mai cocsata!

To be damned or not to be?

2011-01-13T13:47:00.000-08:00

There comes a time in eveybody's life when you turn into a teenage dirtbag and start mocking your life. And each one of us is more pessimistic and skeptic than anyone else in our own way. It's humiliating and it's complete bullshit and it makes us all hypocrites. One thing I know for sure though, and that is that whenever I'm nervous, I find myself switching from Romanian onto English. And I often find myself thinking in English. When I'm either extremely happy, or afraid, I think in German. And only in a parallel Universe do I use maths to express my thought. Numbers don't mean anything to me. Ok, I'm a big fat liar, there is one number I fancy.

I don't hate the fact that I'm or am not even yet a teenager, but I despise the bad parts, like everything else. It's that idiotic time in life when you might catch yourself laughing hysterically and the next moment you might be discovered by your best friend, crying your lungs out like a two year old.

Imagine I just coughed the word "Bullshit".

And the only ok thing that happened today: I was lying on the floor at school, like a nowadays dedicated pupil, looking all grumpy and p*ssed, on the verge of either yelling some curse-word out, or maybe shedding a tear or two, when my buddy told another chick that he wasn't going to class, because he wanted to see what was wrong with me (pointless, but quite nice of him). He then asked me: "What's up?". But another friend of mine was there first with a kind of an answer: "Why do you ask her what's up? Can't you see she's down?". Yeah, I was the one with these kind of jokes once, but it's awesome when you hear a good friend of yours stealing your style. And that's how we got to other linguistic jokes, and before I left school, after playing ma ol' violin and ma harmonica and spending some quality times with my friends, I reached this conclusion:

"To be damned or not to be? That is the question."

Ce-a fost în 1990-2010 şi va să fi fost şi-n 2061

2011-01-09T11:22:00.000-08:00

Hai c-am făcut-o şi p-asta! Am reuşit să trec o anchetă, nevăzută, că altfel probabil n-aş fi avut bafta să-mi fie publicată munca de-o săptămână în marea şi vechea Dilemă mamă. Sper s-aveţi răbdare să citiţi până la capăt, că ultimul text e chiar CEL mai bun :) )da, da, se poate trece direct la ultimul, evident, dar mai bine vedeţi şi restul.

| Vedere din 2061 spre azi și ieri

Pe vremea mea, cînd cărțile erau din hîrtie...

Care vor fi reperele culturale si istorice din perioada 1990-2010 peste 50 de ani? Au răspuns cîțiva dintre copiii care scriu în mod constant la Dilematix.

● Peste 50 de ani, dacă voi mai trăi pînă atunci (parcă sînt un om de 90 de ani care se aşteaptă din moment în moment să moară!), îmi voi aminti cu drag de toate călătoriile în unele ţări străine (cum ar fi Irlanda, Anglia, Germania, Austria, Elveţia), precum şi de colegii mei actuali de şcoală, cu care sper să mă mai întîlnesc cîteodată (nu cu toţi, bineînţeles), chiar şi după ce ne despărţim acum, în clasa a VIII-a. Nepoţilor mei cred că le voi povesti despre străbunicii şi stră-străbunicii lor, actualii mei părinţi şi bunici, despre lucrurile care sînt acum la modă, dar care peste 50 de ani vor fi relicve naţionale. În manualele de istorie se va scrie, probabil, despre faimosul an 1989, anul Revoluţiilor europene împotriva comunismului, cît şi despre mult iubita noastră criză economică, de care sîntem atît de mîndri în 2010. Bine grăia Animicştiutorul, un personaj fictiv din Enciclopedia zmeilor de Mircea Cărtărescu: „Nenorocirea vine întotdeauna în clipa cînd te loveşte!“ . Să sperăm că, în anul 2061, oamenii vor fi învăţat din greşelile noastre, dar totuşi ne vor respecta, aşa cum ne respectăm şi noi predecesorii.

Eugen DEDIU-SANDU,
clasa a VIII-a, Şcoala nr. 5 „Corneliu M. Popescu“, Bucureşti

● Ce cărţi se vor citi peste 50 de ani? Mă tem că nu multe. Dar sînt tare curios să văd ce va însemna o „carte“ în anul 2061. La cît de mulţi copii de vîrsta mea am văzut citind, nu cred că urmaşii lor vor creşte uitîndu-se la pagini de hîrtie. Paginile web sînt mult mai accesibile, mai ieftine şi mai „fast food“ decît „vechiturile“ (la întrebarea de mai sus lansată celor 20 de amici ai mei, am primit doar două răspunsuri). Alt „inamic“ al cărţilor ar fi filmul (mai ales de cînd cu 3D-ul, nu?), care îţi dă de-a gata zilele de lectură într-o oră. „Superofertă!“ Mai ales că te cam scuteşte de gîndit prea adînc. Dar poate că sînt puţin prea pesimist. Sper că vom rămîne, noi şi urmaşii noştri (minoritate, cum om fi, doar să rămînem) cititori de carte scrisă pe hîrtie. În ce mă priveşte, le las, la propriu, copiilor şi copiilor copiilor mei Enciclopedia Zmeilor (prima ediţie ilustrată), toate volumele Harry Potter, dar şi Ghidul Nesimţitului, cu speranţa că pe acesta îl vor privi ca pe o carte de istorie apusă.

Tudor RUSAN,
clasa a VII-a, Colegiul Naţional „Moise Nicoară“, Arad

● În 2061 voi avea fix 63 de ani. Totuşi, copilăria este cea mai frumoasă parte a vieţii. Îi voi povesti nepotului meu despre casa şi părinţii mei, despre şcoală şi teze, calculatorul şi jocurile mele, Windows Xp sau 7, laptop-uri, DVD-uri, camere foto digitale, telefoane mobile cu touchscreen, despre căutarea unui miracol în vindecarea unor boli incurabile acum (dar banale poate atunci), RMN, CT, pandemii porcine, transplanturi de organe, celule STEM, furtuni solare, găuri în pături de ozon, împăduriri, defrişări masive, cutremurul din Indonezia, epidemia de holeră din Haiti, eclipsa totală de soare din 1999, topirea calotelor de gheaţă, animale pe cale de dispariţie, braconaj, tratatul de la Kyoto, autoturisme electrice, războiul din Irak, 11 septembrie, Osama Bin Laden, marea criză economică, E-uri alimentare, măiestria lui Luciano Pavarotti, Lady Gaga, Eminem, Shakira, Radu Beligan, farmecul istoricului Neagu Djuvara, plante etnobotanice, reforme, UE, NATO, Spaţiul Schengen, Messi, Roger Federer, Olimpiada de la Beijing, Bill Gates, Microsoft, fast-food, technologie 3D, filmul Avatar, curentul Emo şi multe altele.

Dacă oamenii vor şti să treacă peste crize economice, crize sociale, crize energetice, catastrofe ecologice, războaie sau impactul cu vreun meteorit rătăcit, nepotul meu se va plictisi de gadget-urile lui, mirîndu-se cum de noi am putut trăi fără nu ştiu ce lucru şi cum de nu ne plictiseam. Dacă oamenii nu vor fi destul de înţelepţi peste 50 de ani, va fi mai rău decît acum, iar nepotul meu va fi invidios pe copilăria mea fericită.

Alexandru MOŢEI,
clasa a VII-a, Colegiul Naţional „Victor Babeş“, Bucureşti

● – Am şi eu un cadou pentru tine: cărţi din copilăria mea. Toată colecţia Harry Potter şi cîteva pagini din jurnalul meu de cînd aveam 12 ani. Pe atunci încă mai tăiam brazi de Crăciun, ceea ce nu este neapărat un lucru bun, mergeam la colindat, la operetă, cu diriga, şi la teatru, cu ai mei. Mi-a rămas în minte Cafeneaua cu Horaţiu Mălăele, Dumnezeu să-l odihnească, şi îi scriam lui Dilematix de mînă, pe tastatură, nu îi dictam calculatorului aşa cum faceţi voi acum. Şi noi aveam calculatoare, dar parcă nu trăiam numai în ele. Şcolile erau tare sărace şi profesorii nemulţumiţi, dar nu ne lăsau să vedem acest lucru.

– Mi-e greu să realizez ce ai trăit tu, bunicule! Am avut geometrie azi, iar apoi m-am jucat heavy-milk cu colegii, virtual, bineînţeles.

– Asta nu-i lapte gros? Cum, pe calculator?! Lasă, o să-mi povesteşti tu. Eşti fericit, puştiule, cu atîta aparatură în jur? Poate vii, totuşi, pe la mine… nu aşa cum vii tu adesea, ca o poză expresivă şi mişcătoare care-mi aleargă prin casă...

– Am să vin, bunicule, la primăvară, cînd se vor deszăpezi drumurile…

Cristian DIACONU,
clasa a VI-a, Şcoala nr.12 „Herăstrău“, Bucureşti

● „Pe vremea cînd eram eu ca voi, lucrurile erau altfel. Cărţile aveau pagini din hîrtie, nu existau ecrane speciale pentru citit. Televizoarele aveau telecomenzi, căci comanda vocală nu se inventase. Jocurile video necesitau baterii, fire şi instrucţiuni. Copiii stăteau la şcoală cîte cinci-şase ore şi aveau în jur de 13 materii – nu şase, ca acum –, iar ghiozdanele lor cîntăreau cîteva kilograme. Lumea îşi curăţa casa fără ajutorul roboţeilor sau periilor automate. Cît despre Internet, era de 10 ori mai lent şi se mai şi bloca din cînd în cînd. Prin anul 2009, oamenii au început să creadă că sfîrşitul lumii va avea loc în 2012 – încă un lucru primitiv, să crezi într-un calendar vechi. Desigur, nu s-a întîmplat nimic! Ce scrie acum pe ecranele voastre de istorie despre politica întoarsă cu susul în jos este nimic – politicienii puteau fi asemănaţi cu extratereştri! Este o mare diferenţă între ce era acum 50 de ani şi ce este astăzi. Singurul lucru de care poate să vă pară rău că nu îl aveţi este verdele – verdele naturii!“, le-a spus bunica de 65 de ani, nepoţilor.

Marina Teodora ZORILĂ,
clasa a VI-a, Şcoala nr. 12 „Herăstrău“, Bucureşti

● Probabil că în anul 2061 gripa aviară şi gripa porcoasă vor fi privite drept ciume negre sau doar gri, ale răscrucii secolelor XX şi XXI. În loc de basmele lui Petre Ispirescu, copiilor le sînt citite cărţile cu Apolodor, iar Şerban Foarţă şi Ana Blandiana sînt singura versiune available de Caragiale, dară în versuri (deşi trebuie să recunosc că încă se mai citeşte Caragiale); între timp, Mircea Cărtărescu îl substituie pe Ion Creangă. Dan Puric sigur va fi aclamat de diverşi indivizi, în 2061, dar cum actoria este total subiectivă – mai puţin cea „de masă“, unde nimeni nu mai are nici o părere –, nu toţi îl vor pomeni cu drag, ci doar în treacăt, aşa, ca mine... La capitolul actori de film, Robert De Niro, deşi cam trecut, Johnny Depp, Tim Robbins, Morgan Freeman, Uma Thurman, care nu-mi place mie în mod deosebit, sigur rămîn stîlpi ai epocii noastre. Bine, dar să nu uităm şi de Sandra Bullock, Jim Carrey, Jennifer Anniston sau Hugh Grant, care sînt nişte figuri bine privite de tineret. Din păcate, mai mult ca sigur va stărui şi va fi amintit cu fervoare şi fenomenul Paris Hilton, analogul actriţei Marilyn Monroe al epocii noastre, doar că se pare că acea domniţă mai şi citea, chit că se dădea animicştiutoare.

Ileana ZIRRA, clasa a IX-a, Colegiul Naţional Bilingv
„George Coşbuc“, Bucureşti

● Întotdeauna şi pretutindeni, există şi vor exista bunici care îşi încep orice frază cu un nostalgic „pe vremea mea“. Fiecare generaţie de bunici povesteşte altceva nepoţilor. În 2061, probabil, bătrînii vor vorbi cu o vie admiraţie despre nemaipomenitul iPhone care atunci va părea doar un telefon-cărămidă, „de epocă“. Sau se va mai găsi cîte o bunicuţă care să povestească cu înflăcărare despre fenomenul Harry Potter şi despre cum ea se credea vrăjitoare cînd era mică. Cert este că întotdeauna seniorii vor avea aceeaşi reacţie indiferentă din partea odraslelor, în ceea ce priveşte tehnologia şi updatările sale de-a lungul anilor. Şi cine spune că evoluţia ştiinţei trebuie să aibă odată şi odată un sfîrşit… ei, bine, este posibil să se înşele. Cum netul este într-o continuă expandare, numai Domnul ştie la ce ne mai putem aştepta! Viitorul este oricum foarte imprevizibil. La urma urmei, nimeni nu ştie dacă peste 50 de ani McDonald’s va continua să ne vîndă aceiaşi cartofi prăjiţi nesănătoşi.

Ana GHENCIULESCU,
clasa a VI-a, Colegiul German „Goethe“, Bucureşti

Christmas presents - part 1 sau Împiedicata căzută din pom, Care aşa îşi rătăceşte şi ultimul neuron.

2010-12-23T09:39:00.000-08:00

Anul ăsta m-am chinuit să fac câteva cadouri de Crăciun, da-s foarte dezamăgită că nu mi-au prea ieşit and I feel as if nobody really liked them :( And that they were just being polite. Well, hope it's just my imagination.

No. 1 - Ali's present

No. 2 - Dana's present

Strawberry Fields Forever, see? Plouă cu căpşune!

No. 3 (ăsta e şi-un blog mega ok) - Cerceii Ilincăi

Da, nu mai sunt în stare să fac o poză calumea. My little snowmen :)

No. 4 - Medalionul don'şoarei Burnichi Senior

No. 5 - Cadou' lu' don Pencea De Marco :P

Căruia sper că i-a plăcut oaia către oaie. Întru memoria părului tuns, de care îi e ruşine acuma. Cadoul original avea un picior rupt, dar a fost doftoricit.

No. 6 - Last but not at all least - Antonia YMCA!!! Roooz!

De fapt nu mă pricep aşa mult la omuleţi, but I try. Îi mai făcusem şi lui Mihai de ziua lui un Mihai care preda ceva smart-ass, dar nu am apucat să-l fotografiez.

Câteva îmi lipsesc, n-am apucat să le pozez pe toate pe care le-am dat. Mai făcusem un set de chestii de pus la gât cu un pian şi un medlion cu un violoncel si o vioară.

Şi totuşi, bag şi-o poezie:

Împiedicata căzută din pom,

Care aşa îşi rătăceşte şi ultimul neuron!

Mi s-a rătăcit şi ultimul neuron,

Simt că mai am o şansă să-l găsesc;

Dacă mă voi sui într-un pom,

Poate că totuşi îl zăresc!

Bine, de vină tot tu eşti,

Aşa că de ce nu te pedepseşti?

Pentru că dacă am să mă ocup eu...

S-ar putea să-ţi vină destul de greu

A doua zi să te simţi normal

Mai ales că-i după bal...

Eu nu m-am putut abţine

Şi-am izbucnit într-un râs infernal

Când încă mai eram la bal.

Şi ghici ce? N-a fost chiar de bine!

Cineva a crezut că râd de el,

Eu nu puteam să-i spun adevăratul motiv,

So I asked him if the name "Bill" rang a bell,

Am luat-o la fugă, dar m-am împiedicat de tiv,

Evident c-am dat cu nasul de podea,

Iar tipul mi-a spus că-s cam rea.

Eu ce era să-i mai spun?

I-am cerut numărul de telefon

Şi i-am promis că am să-l sun,

Dar a dispărut numărul lui şi acel bon.

Până una, alta, multe n-am ratat,

Atâta timp cât el nu mai e supărat,

Eu voi rămâne fericită

Şi chiar destul de mulţumită.

Dincolo de ușa aluminată

2010-12-23T09:14:00.000-08:00

Ştiţi unde scriu eu acest articol? La Tîrgul de Carte „Gaudeamus“. Mă aflu la o măsuţă neagră, pătrată, între nouă pereţi, da, sînt în mai multe cămăruţe. Iar în ele se află desene poate pentru copii, superb pictate şi lucrate. Iar în afara cămăruţelor, vis-à-vis, e un stand de dulciuri de unde mi-am procurat nişte ciocolată de casă (nu, nu de acasă). Şi sînt înconjurată de tot felul de cărţi, dar din standuri diferite. Şi da, e prea multă lume pe la cărţi, aşa că eu m-am retras aici, între desene. Nu mă pot abţine să nu mă izolez într-un centru al desenelor, cu Dave Matthews Band în urechi, şi să văd copii de 12 ani alergînd cu şireturile desfăcute. E comic.

Iar toată vorbăria asta despre locul perfect în care mă aflu îmi aminteşte de un alt loc în care l-am dus de mînuţă pe Dilematix, frăţiorul meu mai mic, la ultimul nostru eveniment. Stai, stai! Un copil de 6 anişori cu hanorac AC/DC a trecut pe lîngă standul de dulciuri şi a făcut o mutră dezgustată cînd a zărit un ou mare, roz. Tipul ăsta o să ajungă un dur!

OK, de această dată vă voi povesti exact cum a fost cu Dilematix la Buzău. Of, dar mi-e imposibil să mă concentrez! E un băieţel care dă ture pe lîngă mine de vreo cinci minute!

Data trecută cînd a ieşit Dilematix în lume (şi pe piaţă), ne-am gîndit să le facem o vizită scriitorilor de la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu“ din Buzău, pentru că ne-au fost mereu loiali şi prea energici şi-aşa. După un drum care pe mine m-a exasperat, fiind trezită din somn prematur şi foarte stresată de şcoală, am ajuns la Buzău.

În holul de la intrare al şcolii se afla comitetul de primire, amuzant, aşa, simpatic. Aveau şi flori, pe bune! Ne-au pus să străbatem un drum pînă la o uşă acoperită cu o folie imensă de aluminiu. Şi s-au trezit să mă pună tocmai pe mine să joc rolul reprezentantului Dilematix şi să trec prin uşa aceea de basm. A fost chiar hazliu, am intrat cu mîinile întinse, de parcă ar fi fost primul ceas al dimineţii, şi am dărîmat uşa cu folie de aluminiu! Bam! Şi m-am văzut înconjurată din toaaaate părţile de zeci, sute, poate chiar miliarde de copii, dilematici ori ba. Erau acolo şi mă copleşeau! Recunosc că m-am cam speriat un pic, dar am fost un V.I.P. în momentul ăla, o ştiam şi eram mîndră! M-au poftit pe scenă. Ce, era să refuz? Aşa cum în vizită la prietenul meu cel mai bun nu pot refuza masa de seară, dacă mă apucă orele tîrzii la o discuţie aprinsă despre noua lui piesă compusă în Guitar Pro, nici acum nu aveam scăpare. Doamne, ce ciudat mă simţeam că aveam o sală imensă de copii la picioarele mele... m-am gîndit la întrebarea aia din albumul Don Quijote al Adei Milea: „Era lumea prea mare sau... erau picioarele murdare?“.

Eu poate m-am uitat nedumerită într-o mare măsură, am stat ca o stană de piatră la masă şi i-am şuşotit ce-am putut Adinei, coordonatoarea şi inventatoarea revistei. Dar ah, era microfonul în faţă şi am fost extrem de precaută, ca nu cumva să se audă ce planuri făceam noi acolo. Pînă la urmă, am luat decizia de moment cum că eu aş fi surioara lui Dilematix, oficial. Adina nu era întocmai mulţumită, dat fiind că i se spunea mama lui Dilematix şi se simţea bătrînă şi ramolită, ceea ce eu declar cu cea mai mare tărie sufletească drept ireal, iraţional şi absurd! Ea şi-a acceptat rolul cu muuultă vreme în urmă, dar preferă să nu i se reamintească mereu, aşadar a povestit, la rîndul ei, cum s-a născut mica noastră bufniţă, iar eu am povestit cum a venit rupt de oboseală într-o după-amiază Dile la mine, să-mi ceară ajutorul la ziar, cînd a văzut că e copleşit de prea multe texte, deşi el mereu a considerat că se descurcă singur, atîta doar, fusese îngîmfat şi solitar pînă acum doi ani. Între timp a crescut şi i-a venit mintea la cap.

După ce i-am plictisit pe copiii din sală cu vieţile nebune pe care le ducem cu îndîrjire de cînd s-a înfăptuit Big-bang-ul, l-am ridicat de la masă pe Mihai, actorul nostru preferat (care s-a tuns!!!!), ce a pornit nişte jocuri de teatru-sport (eu le-aş numi teatru-stop) cu cine avea mai mult curaj să urce pe scenă şi să aibă lumea la bocanci sau balerini. Şi nu mulţi erau aşa bravi, aşa că îi mai felicităm o dată pe muschetarii noştri de la Buzău. S-a nimerit ca tocmai scriitorii dilematici să vină să se joace cu Mihai „la înălţime“. Poate că unii dintre voi ştiţi... sau vă puteţi imagina ce înseamnă jocurile astea (dacă nu, veniţi la următoarele evenimente!). Oana, spre exemplu, avea un iPhone în mînă şi-l folosea pe post de spatulă pentru spaghetti. Stop! Matei îi luă iPhone-ul din mînă Oanei, se aşeză în poziţia în care era ea şi-l folosi drept aparat de bărbierit. Evident, toate acestea provocau înzecit rîsul în sală. Ce v-aş mai povesti cu drag? Desigur, toţi curajoşii primeau o cărticică şi o diplomă scrisă chiar de sora lui Dilematix, adică de mine! Bufniţa dormea, era mijlocul zilei, iar cu tonţii ştim că bufniţele sînt treze noaptea în special, iar a noastră e o mare fană a somnului.

Totuşi, nu impresia mea contează prea mult, pentru că evenimentul era organizat tocmai pentru loialii noştri buzoieni, pe care – dacă îmi permiteţi – îi voi porecli buzzzzăii noştri. Eu v-am spus ce bine m-am simţit eu, iar acum vă las să citiţi şi ce impresii au copiii de la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu“ din Buzău. Aş mai adăuga că Dilematix a început să semene din ce în ce mai mult cu Moş Crăciun, pentru că e o bufniţă prea rotofeie, roşie şi au început să-i iasă peri albi de cînd se supără pe noile gadget-uri la care nu se pricepe. Bine, dacă ar fi să mă iau un piculeţ de frăţiorul meu mai mic, aş spune că are o burtă „de bere“ de la cît se semnează cu Salutare şi frăţie, Ne vedem la berărie! (la finalul mesajelor pe care le trimite pe mail, drept răspuns la mesajele voastre), dar eu trebuie să am grijă de el, plus că ştiu că e un mare mincinos!

Da, a mai iesit un numar de Dilematix, de muuult de toooooooot, pe 2 decembrie.

http://www.dilemaveche.ro/sectiune/dilematix/articol/dincolo-u-aluminata

Teapots are pretty

2010-12-08T00:13:00.000-08:00

Azi, când mi-am umplut a treia cană de ceai, am simţit că l-am ars. Imposibil, nu? Adică, hai să fim serioşi, cine e în stare să ardă un apă?? Dară în familia Zirra totul este posibil, mai ales că e un turn Babel pe-aici şi-aşa! Matei a umplut trei ceainice cu iasomie azi şi nici n-am mai avut poftă de mâncare, aşa de bun e ceaiul ăla, iar asta vine de la o fetişcană care de la 3 ani a declarat război ceaiurilor care nu erau de lămâie făcute de mama!

Ma favourite teapot, luat de la M.Ţ.R. de mărţişor

Îmi vine să folosesc muuuulte clişee întrucât azi am teză la română şi nu mai pot să învăţ. Am să mai citesc în autobuz schiţa lui Caragiale, Urgent, ca să am exemple şi prostii, în cazul în care nu ne dă text la prima vedere, ceea ce-mi doresc eu. V-am spus vreodată cât de mult îmi iubesc profa de română? V-am spus vreodată că, deşi sunt la real, materia mea preferată rămâne româna, dintr-a 5-a? Dar, ah, vai, Plohi for the wiiiiiin!!!!!

Oki-doks, pentru că life goes on şi Eli are dreptate, nu mă pot rezuma la o singură limbă (sorry),

Salutare şi frăţie,

Ne vedem la berărie!!

Ileana BiZirra :P

Dilematix şi frunze blocate de molecule cristline

2010-12-02T23:11:00.000-08:00

Okie-doks! Veşti bune, veşti proaste? Hai cu alea bune, ca să rămânem dezamăgiţi şi să ne bucurăm mai mult atunci când ne sare o altă veste bună în cale!

A ieşit Dilematix ieri, pe 2 decembrie, numărul de iarnă, e cu îngeri beţivi şi aripi care iau foc, e un mare haos, dar nu pot spune ca nu m-am ţinut de burtă de vreo 3 ori!

Iară mâine la orele 11 ale dimineţii ne vedem în Letters Bar (Calea Plevnei nr 27) sa facemun mega eveniment Dilematix cu toţi cei care au chef de premii şi prostii fondatoare de bucurii!

Alte veşti bune? Nu mai am :(

Proaste am o droaie, dar n-aş vrea să vă împui capul şi şi aşa sunt lipsită de haz când sunt o sadică, plus că voi nu daţi doi bani, ce, mă ştiţi pe mine prea bine? Aşa, doi-trei cititori, da' cam atat.

Pentru că Ilinca doarme şi, apoi, din câte ştiu, merge păn' la un doftor, îi urez baftă aici, pentru că nu vreau s-o trezesc cu un mesaj şi aseară nu am textuit-o tot aşa, pentru că nu era online şi am crezut că face nana.

Dormiţi adunaţi, pentru că a venit frigul şi, cel puţin mie, mi-au oprit azi gazele! E nasol, vă zic sincer.

Ah, dar ce-mi place să văd câte o frunză îngheţată, ce-mi place iarba îngheţată, ce mă omor după florile blocate ăn gheaţă, mai ales alea vişinii puternic! Dar nu mai am timp să-mi spulber pe-aciulea visurile legate de iarnă, tre' să fug la treabă.

P.S. COOL!!! Diseara ne vedem în Lăptăria lui Enache la un concert biyar cu Les Elephants Bizarres! It shall rock your soul! Also:

To be cool, be a weirdo first!

The Cockroach-Păun!

2010-11-15T12:37:00.000-08:00

Cu două zile după publicarea postului din urmă, au început să sape minerii de pitici de pe creierul meu şi să cânte şi melodia aia de la Dinsey cu Hi-Ho, Hi-Ho, din Albă-ca-Zăpada. Şi cu ce scop? Păi, eu când îmi deschid Google Chrome-ul, dacă dau click pe new tab, sus, într-un toolbar (wooow, fac info cu Peeetrişoooooor, uşooor, că mor!) îmi apar la bookmarks: blogul Ilincăi, Part 6 de la Illuminati via Youtube, deviantart-ul Ilincăi, pentru că are nişte poze prea drăguţe, clubul Dilematix de pe to facebook sau to face-a-book şi, cum altfel, şi blogul lui Mihai! Sigur toate astea-s din vară, aşa că Gigel, să nu ţi se urce la cap! Bine, bine, mai am eu ceva guilty pleasure la favourites, da' ce, trebe neapărat să vă spun adevărul? Tot sunt împotriva propriu-mi-ului blog, ceea ce mă face un pic ipocrită, da' am impresia că pur şi simplu simt nevoia să scriu, după cât citesc!

Aşa, and now my point: De fiecare dată când îi verific blogul lui Mihai, ca sa dau mai uşor de cel al Danei, al Ilincăi, al lui Cristi şi tot aşa, pentru că el are acolo ditamai blogroll-ul, şi inclusiv să vad dacă îmi raspunde cineva la întrebările pe care i le las ocazional acolo sau pur si simplu imboldurile care mă apucă, mă uit foarte bine la acel Blogroll. Şi de când trecuseră două zile de la publicarea precedentului post, mă uitam la blogul scriitorului Derek Landy (http://dereklandy.blogspot.com/) care se numea 'The Approach'. Bun, da' eu mereu citeam the Cockroach! Şi de când am fost dezamăgită că nu se numeşte aşa cum vreau eu, îmi tot vine să scriu ceva de-un cockroach! N-am să vă spun cum e să ai gândaci de bucătărie, nu faceţi haz de mine, că ştiu că nu-s singura care a trecut prin aşa ceva. Ştiu chiar de-un caz cu şobolani, da' nu mă întrebaţi, era oricum prea kinky povestea, am uitat-o conştient!

Da, da, cockroach mă face să mă gândesc la beetles, mă duce cu gândul la Beatles, mă reprezintă pe mine, pennylane, care sunt chiar o melodie a lor, despre care, atunci când eram mică, credeam că e o femee frumoasă, nu chiar o ... alee!

Deci cockroach, aici am ajuns!

The cockroach of my dreams

Is a black marble of independence!

It ain't no kind of fiend, by no means

And it's always in constant emergence!

Ca un fluture beţiv cu mâini murdare,

Care ziua mă caută pe cărare

Şi noaptea îşi aprinde becul,

Vin eu, mişcându-mă ca melcul!

Şi ce-aş mai vrea să vă spun frumos

Am învăţat deja pe de rost!

Sute de texte dilematixice citesc pe zi

De la diverşi copii,

Extrem de talentoşi

Care mă fac pe mine să am chef să scriu ţanţoş!

Dovadă-i ista poezea,

Care doar cinci minute mi-a luat, ea!

Şi uite cum mă dau mare

Că mă ţine scrisul tare!

Da, aşa-i, lucrez mult, mult, mult,

Cu drag!

Sunt un workaholic vesel,

Mă afund în texte inocente scrise de copii mai mici,

Pentru că simt că asta mi-e ultima soluţie,

Întru trecerea mea într-o altă diluţie.

Aşa o să intru eu în normal,

Ca vara asta,

Nu-i nevoie să mai citesc din Koran!

Şi-acu' vă las tiptil,

Pentru că mă simt uşor labil,

Şi mai vreau texte...

Astea-s doar pretexte ...

Salutare şi frăţie,

Ne vedem la berărie!

Ileana Bizirra.

P.S.: Da, alea-s nişte poze random, cică artistice, făcute de mine, sper să primesc fidbec :D

Unde au dispărut sâmburii merelor mele verzi?

2010-11-12T00:24:00.000-08:00

Hai să scriem rapid ceva drăguţ ca să îneveselim oamenii trişti! Cui îi pasă că nici eu nu sunt veselă? Poate ce-am să scriu are să mă-nveselească şi pe mine, v-aţi gândit?

Am să vă scriu foarte rapid povestea unui măr fără sâmburi.- Ba nu, a unui telefon fără fir. Ba nu, că alea se numesc celulare ... Hai să vă spun despre torturile fără zahăr. Nu-s bune...Îndulcitoarele sunt groaznice şi cancerigene şi mi-e milă de diabetici, că poate scapă, dar dau în alta. Din lac în puţ. Vai, ce sadică sunt. Stop! Hai să vă spun despre ziua în care am aflat că intrasem în ce liceu vroiam eu să intru. Nu, era o zi cît de poate de obicinuită, doar era începutul verii şi oricum eram veselă cât cuprinde.

Ah, dar aberez fără să vă înveselesc, grrrr, ce mă oftiic!

Mă bătea gândul să scriu despre nişte petreceri de care mi-e mie dor, dar tocmai am şters ce-am scris, pentru că nu-mi plăcea.

Gosh, e greu să mai ai haz când te grăbeşti. Ieri s-au întâmplat numai porcării şi numai tâmpenii păţesc, mai am şi-un genunchi mega-umflat. Dar e adevărat că şi ceva simpatic s-a petrecut vreo 10 minute ieri.

All the ducks are swimming in the waater,

Al-der-lar-de-lar-ler!

Ştiaţi că D-urile din liceu se numesc aşa pentru că sunt nişte Dungeons defapt?

Ştiaţi că ieri a fost prima oară in 30 de ani de învăţământ că diriga mea a trecut 1 în catalog?

Ştiaţi că prietenii mei sunt deştepţi? Defapt, da, asta era evident... Dar ştiţi că unii au creier de real, iar eu de umanistă convinsă? Dacă n-aş fi eu suflet de literant, cine ar spune bancul ăsta grozav cum trebuie?

- Tatiiii, taaaatiiii, ce-i aia transsexual?

- Nu ştiu, fiule, du-te şi-ntreabă-l pe mă-ta!

Eh, eh? Măcar un banc am scris azi.

Vă las să visaţi la sâmburi, că pe mere le-am înfulecat eu.

Salutare şi frăţie,

Ne vedem la berărie!

Ileana Bizirra!!!!

Pssst, astea sunt păsările de la Dunăre sau din Kiseleff, care ne-au mâncat nouă sâmburii.

The Kreutzer Sonata in the Dungeons

2010-11-08T06:37:00.000-08:00

Ce ciudată-mi pare brusc viaţa. Acum 10-15 minute am primit un telefon de la o fată pe care n-o ştiu. Ea mi s-a prezentat drept Carmen. Eu am răspuns mirată la telefon şi am spus că nu înţeleg prea bine cu cine vorbesc, dar mai apoi mi-a relatat adevărul. Am ajuns să dau eu meditaţii unei fete de 20 de ani, pe nume Carmen? Da... Recomandată de mama mea, e-adevărat, dar jur, ceva-i necurat! Lumea se duce de râpă dacă ţânci ca mine predau engleza unor femei adulte de 20 de ani. Mă simt aşa prost. Da, nu e prima oară că dau meditaţii de limba engleză, dar atunci îi dădeam colegei mele de bancă, care, evident, îşi bătea joc de mine uneori, pentru că o puneam să-mi facă o temă de trei propoziţii ca să văd dacă înţelesese gramatica explicată de mine. Sigur, eu îi predam această gramatică pe care eu o puteam doar anticipa. Eu o gândeam logic, nici ACUM nu am învăţat regulile şi excepţiile, dovadă că am luat 9 la mid, deşi sunt bilingvă, dovadă că am trecut la olimpiada doar cu 86 de puncte şi până şi profa de engleză a râs de noi, dovadă că la testul predictiv n-am luat nici măcar mai mult ca Mihai! Eu sunt sufletistă, eu inventez gramatica din inimă, nu din cap. Nu e întocmai un lucru bun, dar măcar ştiu că n-am cum s-o uit dacă e în cutia toracică.

P.S.: Azi am văzut 'Remember, Remember the 5th of November', pentru că nu îmi place să aud atâta V, mi se pare sufocant. Şi cuvântul ăla cu 'v' simt cum îmi impune un fel de stench ca al piţipoancelor deştepte, simt cum sunt prejos, simt cum mă overtake orice persoană needucată! Nu vreau să încep să dezvolt şi să ajung la faptul că pe moment încerc să îmi dovedesc că nu sunt proastă, ceea ce am început să cred cu tărie şi mi-e jenă că am crezut până acum că nu-s aşa, ci că aveam un pic de încredere în mine.

Sunt o persoană cu probleme, idioate sau cretine, nici nu mai contează, ideea e că am ajuns jalnică. I really need my friends' help right now and some of them know it and the're doing their best and all I want to say is thank you, guys, you mean quite a lot to me.

P.P.S.: Citesc Sonata Kreutzer a lui Lev Tolstoi şi îmi place la nebunie. O recomand călduros, şi de asemenea vreau să spun că primele III capitole sunt un training perfect pentru KP-ul vechi, pe care-l jucam.

Cum auzeam eu, misheard Beatles lyrics:

And I'll send all my lovers to youuuu!

instead of:

And I'll send all my loving to youuu!!

şi mă întrebam în capul meu de ce i-ar trimite amanţii iubitei sale de peste ocean, dar mă gândeam că McCartney are un concept unic asupra iubirii şi trebuie idolatrizat. (asta pe când aveam 7 ani)

Therefore: And I'll send all my looovers to yooouuuuu!

Ileana Bizirra.

P.P.P.S. (I should really consider going to the bathroom): La mulţi ani to all those I love and cher(ry)ish, and maybe I just don't wanna accept it :P La mulţi ani, Mihnea, domnişoara Doagă, Gigel, Gabriela şi Mihai care mereu cânta la pian Dreamer cu mine.

Cad de pe sirma!

2010-11-05T01:48:00.000-07:00

This I HIGHLY recommend, so please, listen to a mastermind.

That summarises the way I feel right now. Si suparata, si nebuna, si apucata, si obosita, si adormita, si calma, si perfect lucida, dar dusa cu pluta.

http://www.youtube.com/watch?v=QdLfO5LWysM

Why not take the easy way out?

2010-11-04T23:52:00.000-07:00

Stop, I want out,

Out of this godforsaken life.

Eu mă dau bătută

În această luptă.

Mă voi retrage cu demnitate,

Pentru că în familia Zirra

Cui pe cui se scoate.

Dar cine m-a împins pe mine

Spre starea asta încă virgină?

Mă refer la ghips şi hematoame,

La suflet, cărţi şi nişte oame',

La prieteni buni cu mine,

Da' mie ce nu imi convine?

I give all I have to give,

All I get is you, in my face, to sneeze,

I get bored of all the crap,

Pe care mereu îl am de-ndurat!

Mă doare şi pe mine ceva,

Simt că pe interior se rupe undeva,

O halcă mare şi pufoasă,

Care, nu m-ar mira, să fie deja roasă!

De cine, de cine?

Probabil şi de tine!

Imbeciles! Off with his head!

2010-10-31T04:23:00.000-07:00

"Idioţilor, nu mai săriţi de pe stânci, că aici nu mai avem gravitaţie!"

Da, excursia a fost, excursia a trecut, de povestit sunt multe, dar blog-ul oricum e doar un instrument prin care dai jos textila intelectuală şi scrii prostii, de cele mai multe ori, aşa că eu n-am de gând să vă zic ce distracţii sau drame am avut în excursie, şi-aşa vă e de ajuns că v-am zis că am fost într-una! Plus că mai apoi n-o să mai am ce vă povesti la Diverta ... ;)

Cele 3 poze sunt din excursie, dar nu-s cu oameni, ha!

Am una care le ia pe toate trei, de care, de altfel, nu-s eu prea mândră, dar nu vreau să risc să mi-o fure careva, excuse moi!

De veste vroiam să dau că mama Zirra se întoarce astăzi din America şi că măcar o bucată din aia verde, mucegăită de dor, mi se mai poate resuscita. Dar doru-mi-i tot insuportabil către Maria mea, care, *ahem*, nu stă în Hamsterdam în Cartierul lu' Morcoveaţă, apropo de pierderile mele la debate, ci într-un orăşel studios şi friguros. Much love coming your way, Meri!

Imbeciles all around me,

Stalking me,

Biting me

Soon they'll also be

Taking my breath away from me!

And then I'll stop dreaming,

I'll be in a state of mind

From which not even singing

Shall my thoughts rewind.

Don't ever, ever let me jump,

Because I might go numb,

I'll be falling down that hole,

Like a phony Barbie doll.

Găşti. Măşti. (Oops, I did it again!)*

2010-10-17T08:59:00.000-07:00

Da, băi, am reuşit! După ce am fost devastată când nu mi-a ieşit articolul şi am plâns la şcoală făcându-mă de cacao, a urmat o săptămână groaznică, dar după aia a apărut un hop pozitiv şi iată-mi articolul şi pe site!!!!!!

http://www.dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptaminii/articol/gasti-masti

Găşti. Măşti

Găşti. Măşti. Aş putea spune că masca este antonimul parţial al găştii, pentru că te simţi în largul tău numai în sînul ei, şi atunci arăţi cine eşti, de ce eşti în stare şi cum dai tu o lume întreagă pe spate. Sigur, asta vei face numai dacă „mască“ ar avea şi semnificaţia de shield, anume locul unde ştii că lucrurile rele n-au să te afecteze, iar dacă vei avea vreo problemă, gaşca ta va fi alături de tine, vorba ceea – „unul pentru toţi, toţi pentru unul!“. Cu o condiţie, în schimb: să fi trecut de iniţierea în gaşcă şi să-ţi fi dat jos masca. Cum? E la mintea cocoşului.

Nu am vrut să abordez tema prin definirea celor două categorii, gaşca trainică şi gaşca spulberătoare – nu, nu ea te spulberă pe tine, ci cu uşurinţă se destramă –, pentru că mi se pare deja un concept inutil de exemplificat. Cu toţii ştim că rămîi cu doi prieteni din prima copilărie, o droaie din liceu şi mulţi şi extrem de buni din facultate, iar apoi relaţiile doar se întăresc. Nu am trecut prin asta deja, deci nu pot dezvolta ceva ce doar am observat în alte cazuri. În schimb, pot spune că este întru totul adevărat că, la liceu, imediat îţi faci o gaşcă. În generală, nici prietenul meu cel mai bun, Tudor, care de ziua mea mi-a făcut clătite cu scorţişoară şi a furat un borcan de marmeladă de la bunica şi le-a mîncat împreună cu familia mea, nu îmi citea ziarul, iar acum, fetele din gaşca mea nouă mi-au smuls exemplarul din mînă şi s-au dus prin clasa lor, urlînd „Vedeţi, ea e în poză, ea lucrează la ziarul ăsta! Cumpăraţi Dilematix!“ şi nu s-au lăsat pînă nu le-au băgat pe gît, şi mamelor, reportajul meu.

De asemenea, în momentul în care un coleg de-ai mei mi-a spus că sunt o ciudată şi jumătate – ceea ce nu neg, parţial - (cam subiectiv băiatul), ei au venit şi au acţionat ca la clubul de debate şi mi-au dovedit că nu este adevărat şi că el bătea cîmpii! Iar când mă întrebam dacă să mă duc la voluntariatul din cadrul Parlamentului, colegul meu de la R2, Mihai, care candidează şi el, m-a convins să îmi fac campanie, pentru că aş avea o şansă cu CV-ul de până acum. Eu voi face design-ul stickerelor pentru amândoi, iar dacă şi alţi prieteni din gaşcă se bagă, n-am să-i ignor defel!

Una din caracteristicile găştii constă în puterea ta de a-i trata pe toţi la fel, ca să fie trainică, altfel, se va şubrezi în fiecare lună, pînă vor mai rămîne doi-trei oameni. Normal că oricum te vei înţelege mai bine cu cîţiva dintre ei, dar în cadrul grupului te vei abţine s-o arăţi, vei vorbi la telefon, vei ieşi cu ei la o bere secretă.

Un lucru interesant de observat, dar care este şi el destul de logic, ar fi faptul că la început, cînd sari jos sus jos, încă îţi mai alegi gaşca şi după stil. Într-a VI-a, m-am dat şi eu un pic mai roackeriţă, pentru că Tudor era dur pe atunci, iar eu nu puteam fi mai prejos! Într-a VII-a a apărut prietena lui metalistă, iar atunci mi s-a acrit şi mie şi am început să arăt cum că aş fi hippioată de fapt, n-am mai purtat tricouri lungi cu Le Chat de Noir, mi-am scos din fundul dulapului rochiile, fustele lungi şi şalvarii şi am defilat fericită prin şcoală cum aveam eu chef, iar prietenii mei adevăraţi mi-au rămas aproape. În liceu, Ilinca este cea dură, căreia nu-i putem atribui un stil anume, Ali este secretara noastră cu ochelari roşii, Mihai este ecologistul cu tricouri amuzante, Cristi – sensibilosul grupului, Costin – metalistul grupului, Dana şi Tudor – rockerii, iar eu am rămas hippioata şi, totuşi, cu atît ne distrăm mai bine, cu cît venim cu poveşti mai diferite din afară. Sper să mă credeţi că am făcut parte şi din grupul prietenilor surorilor mele, unde oamenii aveau deja 20-24 de ani, iar stilurile erau aşa de diverse, că te simţeai ca-n America, salata de Bruxelles a stilurilor şi a trendurilor. Aşa că am ajuns la concluzia că pe cît creşti pe atît treci peste fleacurile de genul hainelor alese, şi te iei după realele calităţi ale oamenilor, anume cum ţine un secret, cum te consolează, ce glume îţi spune ca să te înveselească, cît de sensibil e şi dacă ştie să pună în aplicare latura de fetiţă cheesy cînd e nevoie.

Prea multe alte lucruri aş putea povesti despre găşti, de-aia am să mă ascund în spatele unor măşti.

Ileana Zirra este elevă în clasa a IX-a la Colegiul Naţional Bilingv „George Coşbuc“ şi redactor la suplimentul pentru copii Dilematix.

+++++++++++++

Dar varianta completă tot la mine a rămas, aşadar, guys, bucăţile lipsă sunt cele mai colorate, aşa, puţintel :)

* Yes, it's my second article in this big fancy newspaper :)

Supararea cand imi vine, Uit de mine!

2010-10-11T12:00:00.001-07:00

Supărea când îmi vine,

Tac, înghit şi uit de mine!

Veşnica mea soluţie:

Fii atent la diluţie!

Bea bine până uiţi de tine,

Că a doua zi .. ştii tu ce vine!

Supărarea când îmi trece,

Beau un pahar de apă rece!

Ca un cal eu mă adap,

Că mâine nu ştiu de-o să mai scap!

Azi Cărtărescu am citit,

Şi vai .. ce bine m-am simţit!

De-ale lui am să mai citesc,

Că sufletu-mi încălzesc!

Recunosc că sună cheesy,

Dar ce sa-i fac dacă mi-i binii?

Azi am mai râs şontâc, şontâc,

Mâine-am să hohotesc complet hoinăresc!

Deja-ncep prin a abera,

Despre viaţa ... altuia!

Asta nu-s eu,

Dar nu mi-e greu

Să mă prefac

Că sunt mai curat!

Azi fuse-o zi mai bună,

Sper să mai treacă-aşa o lună!!

Sur Les Chemins De La Bohême

2010-10-07T13:55:00.000-07:00

Vreau să dovedesc că sunt mai veselă, iar cât timp mă mai ţine, am să scriu ceva drăguţ, sper. Odată ce-am vorbit cu Măria mea din Olanda, pe skype, m-am mai înveselit toată, după ce că astăzi tocmai luasem un ditamai blow-ul to the head de mi-am permis să mă fac de cacao la şcoală şi să plâng, şi nu e prima oară, I must admit. (I now consider myself a WUSS!!!) Trebuia să-mi apară azi al meu mare număr doi BREAKTHROUGH, un articol intitulat "Găşti. Măşti" în Dilema Veche, dar proiectul din care făcea parte şi al meu text a fost amânat, iar eu m-am crizat, după ce dădusem 45 de lei pe 4 ziare amărâte, dar nu din cauza banilor m-am crizat (deşi nu mi-am mai putut cumpăra bananane deloc!!), ci pentru că am crezut că mor de supărare! Recunosc că iniţial aceste rânduri fuseră scrise în locul meu preferat, ascultând Moving de la Supergrass. Era să scriu Supertramp, dar nu mai am 10 ani să-l încurc pe George Harrison cu Bob Dylan. I love both, deşi Dylan .... I saw him live, he's gonna be my very pedophile-ish soulmate. Uite, ăsta ar fi un subiect foarte mişto! Diferenţa între "I love you!" şi "Te iubesc!".

În engleză îşi pierde semnificaţia reală, româneşte e spusă din suflet! Că aşa-i la noi, smântâna-i făcută din dragoste *insert random idiotic commercial* *Gloria Gaynor's Can't take my eyes off of you ( I love you baby and if it's quite all right

I need you baby to warm the lonely nights
I love you baby, trust in me when I say
Oh pretty baby, don't bring me down I pray
Oh pretty baby, now that I've found you stay
And let me love you baby, let me love you ) pe fundal*

Una e când spui în turnul Eiffel "Je t'aime!" (voi cu Moldovan a voastră, mai daţi-mi pace!!!), concept care mă enervează, dar, subliniez, Parisul, din punct de vedere arhitectural este frumos clădit (!!!), dar ideea de "I'll propose *Ilinca inserts: Don't dieeee!!!!!, iar eu bag: ... on me now!!! I'll die before!!!* <--- mystery! Don't you just love it??" mi se pare complet overrated şi cretină; revenind, alta e când spune the average American 'I love you!', e aproape nesemnificativ, că o spune şi cărnii de la, ewwww, KFC si McChicken-ului de la Mc, iar CU TOTUL altă mâncare de peşte fost-a când mi-a zis-o neamţu' sub clar de lună vara asta. Cu toţii am considerat că, deşi vorbeşte româneşte în Germania cu ai lui, nu ştie diferenţa între 'Ich liebe dich' şi "Te iubesc!!!", de mi-a dat papucii a doua zi sub pretextul că îi e loial uneia, gagică-sa, Sophia. Po' s-o zic pe şleau că it hurt me more than he could ever imagine, since he was my first jerkfriend, pentru că mi-a zis-o în varianta românească, şi n-a gândit-o, clar.

Oh yeaaaah!!! Hot Chocolate!!! You Sexy Thing! La ore d-astea e bine să asculţi commercial crap, te înveseleşte! I feel 12 again!!!! Iiiiiiiii!!!!!! (întors pe dos, dar tot i, see? Or should I write siiiiiii?)

Vasăzică, "Te iubesc!" is a strong biaaaatch, "I love you!" sau "Ich liebe dich." (aici e cu punct, că ăştia sunt emotivi numai la o beută, trust me! I know!) is for cowards and Germans! (de americani nu mă leg, iar britanicii au un accent prea şecsi ca să nu-i crezi ca-n România, deşi ... de, mi s-a părut tare şi accentul neamţului p-atunci ... ah, 2 Mai!)

Eu pornisem cu scopul să fac Almanacele (e cu şkepsis, listen to me!) despre:

Supărarea când îmi vine,

Am Sage Francis la mine!!!!, început cu Tudor G (Tudd/TGR/and other ... :P), oldest frieeeeend I haaaaaave, best of them oldies, taht's for sure, dar nu ştiu de-ar fi bine să mai stau sau poate că-mi trebe niţel somn. Oricum,

Supărarea când îmi vine,

Râd până mă scap pe MINE!!!

Salutare şi frăţie,

Ne vedem la berărie!

Ileana Bizirra!

P.S.: AWEEESOOOOME!!!! Pe-un picior de plai, e-o gaură-n rai, unde: Sur les chemins de la bohême

J'ai croisé le bout du monde
Des p'tits matins au café crème
Où je taxais ma première blonde
Avant de partir le pouce en l'air
A l'autre bout du bout du monde.

Macul trist

2010-10-06T01:20:00.000-07:00

Aş vrea să fiu un filosof bătrân,

Doar uitându-mă în zare să stau pe-un câmp,

Fumându-mi macul roşu precum focul,

Numărând stelele, mâncând merdenelele!

Pentru mine o problemă ar fi un fir de nisip,

Iar vântul l-ar lua oricând l-aş ruga!

Un fleac ar fi un microb,

L-aş închide într-o tablă de şah,

Unde el şi-ar da duhul,

Pentru că este claustrofob.

Un fir de praf de stele ar rezulta

Din orice supărare a mea!

Aş vrea să fiu un filosof bătrân.

Az' ploo cărunt, rectiliniu şi blajin

2010-10-01T14:37:00.001-07:00

Da, astăzi plouă mărunt, ca-n ultima poză. E adevărat că solul e uscat în Romania, în Bucale, să o spunem pe şleau, dar în China ... poate că a fost orevărsare de:

Portocale şi lămâi explodeză-n noapte,

Bucăţelele se pierd undeva departe!

Ada va rămâne mereu una din persoanele care, şi dacă mă fac să bocesc mai mărunt pe dinăuntru, mă fac să şi râd şi îmi mai alungă piticii de pe creier. Acum vreo 7 ani, la 2 Mai, surorile mele vindeau pitici pe creier în cutii de chibrituri. Fun, eh? Iar eu ÎNCĂ mai încerc să-mi conving prietenii să întrebe oamenii pe stradă "Mojna pit'etu vodu?"

Sper că vă place Chagal, că eu la ora asta îmi aduc aminte când am încercat să îi copiez o pictură, dar m-a doborât o depresie şi m-am lăsat păgubaşe, în ciuda faptului că mă îndrăgostisem de lucrare.

Lali-lali-lulu

Lili-lili-lula

Lala-lala-lululu

 Lalala-lili-lilula

 Eeeei-lalalululu

Lilu-lalulu-lu

Tristeţi de după-amezi ploiaseşi de nostalgice obsesii

Când stai cu storurile trase şi-aştepţi să vie ora mesii

 şi-aştepţi să vie ora mesii

Tristeţi de străzi pustii şi mute

De ziduri vechi şi cu faţade

De edificii cunoscute

 În care nu ştii cine şade

 În care nu ştii cine şade

De domicilii spaţioase

Cu flori la geam şi cu salon

Din care pe la ceasul şase

Auzi urlând un gramofon

Auzi urlând un gramofon

Lali-lali-lulu

Lili-lili-lula

Lala-lala-lululu

Lalala-lili-lilula

Eeeei-lalalululu Lilu-lalulu-lu

 Tristeţi de goarnă funerară

Melancolii de căţeluş

Uitat de cineva pe-afară

Să scheaune pe lângă uşi

Tristeţi romantice de fată

Cu nasul lung şi demodat şi de odaie mobilată

 În care-a stat un magistra-at

Lali-lali-lulu

Lili-lili-lula

 Lala-lala-lululu

 Lalala-lili-lilula

 Eeeei-lalalululu

 Lilu-lalulu-lu

Tristeţi pustii, molipsitoare

De ce mă urmăriţi mereu şi fie ploaie ori ninsoare

Vă ţineţi scai de capul meu

Vă ţineţi scai de capul meu

Pasărea Colibri, da, I am old-fashioned, I'm an old-fashioned lover boy (Queen)

Aşa-i că aparent căsnicia Adolfini-lor pare perfectă? But as a certain TV series used to say in season 3: "You don't need a perfect story to fit in on Wisteria Lane, you only need the smile, the one that Orson Hodge managed to acquire so as to cover up all his depressions and dirty little secrets."

Când eram mică, desenam bine oameni şi animale şi inventam scenarii, iar fiecare desen al meu avea o scenetă diferită, care, în mod normal, avea o legătură sau alta cu ceva ce se petrecea în jurul meu. Asta era la 4 ani. Mai târziu, am descoperit culorile şi am fost uimită de combinaţii. După am ajuns la grafică şi aici m-am blocat şi încep să cred că n-am pic de talent şi că sunt varză şi că n-o să fac niciodată nimic în viaţă, că totul o să se ducă pe apa sâmbetei, ca şi viaţa mea în ultima vreme. Nu vreau să fiu un blogger deprimant care să îşi dea sentimentele pe faţă, aşa că am să încerc să mă abţin, dar să nu vă fie cu supărare dacă îmi scapă, vreau doar să mă descarc. Şi acum, dacă vine vorba de culori, la asortatul hainelor mă mai pricep şi la alesul culorilor chestiile din lut şi din fire de împletit, dar talent nu mai simt că am. Încep să cred că sunt inutilă. Maybe I'm becoming a monster and I just havenţt caught up yet. I need my friends, but all of them are feeling crappy lately. Is it the autumn leaves? Is it starting high school? Is it my sister moving to Holland? What is it? Sunt la real, ar trebui să-mi vină un răspuns format din cifre complicate! Dar eu sunt aia care face glume lingvistice la ore, vasăzică n-am ce căuta acolo oricum.

My oldest sister and I love poppies şi mereu mă gândesc la ea când văd ceva roşu, pentru că mai întâi mă gândesc la maci. Macii o reprezintă, eu nu mai simt că mă reprezintă nimica, dar pot să spun cu tărie că simt că am luat opiu de scriu atâtea aiureli la ora asta. Dacă ego-ul meu ar fio mai mic, probabil că ori n-aş posta asta, ori i-aş da delete mâine, dar poate ar fi cazul să ştie şi cunoscuţii-mi în ce stare depravantă am ajuns.

Humidity's rising
Barometer's getting low
According to all sources
The street's the place to go
'Cos tonight for the first time
At just about half past ten
For the first time in history
It's gonna start raining men
It's raining men
Hallelujah it's raining men, Amen
I'm gonna go out
I'm gonna let myself get
Absolutely soaking wet
It's raining men
Hallelujah it's raining men
Every specimen
Tall blond dark and mean
Rough and tough and strong and lean
God bless Mother Nature
She's a single woman too
She took on a heaven
And she did what she had to do
She taught every angel
To rearrange the sky
So that each and every woman
Could find her perfect guy
It's raining men
Hallelujah it's raining men amen
It's raining men
Hallelujah it's raining men, Amen

Vroiam să mai bag un desen făcut de mine, dar nu mă pricep deloc să mai adaug poze şi să le fac să ajungă cu toatele la CAPĂTUL postul-ui, pentru că blogger e retardat, aşa că vă las în ceaţă, mă duc să mă uit pe pereţii cerului înstelat şi sper să apuc să trag şi-un pui de somn înainte de debate.

A voastră deprimată

Ilenuş Bizirruş, cum îmi spunea o fostă colegă din generală.

P.S.: Îmi iese un articol în DILEMA VECHE joia asta, pe 7 octombrie. Nu in Dilematix, ci în Dilema! Soooo, ţineţi-mi pumnii să îl şi văd acolo!

P.P.S.: Az-ul cel din titlu nu reprezintă decât o constantă, deci nu vă luaţi după el.

Nu te supăra, ai un pix să-mi împrumuţi?

2010-09-16T00:17:00.000-07:00

Da, a aparut noul numar Dilematix.

Pela jumătatea lunii iunie, deci imediat după absolvirea şcolii de muzică şi a claselor
gimnaziale, eu mi-am făcut bagajul, mi-am strîns catrafusele, iar cu cinci ediţii diferite ale lui Dilematix sub braţ, am sărit în tren spre Cluj. De ce ? Se pare că ajunsesem la faza naţionala a unui concurs de proiecte. În ce vagon ? Doi. Şi cu cine am stat ? Păi, am mers cu prima mea dirigintă, o suuuper profă de română, chiar cea care m-a bătut la cap cu excursia asta, şi cu două eleve ale dânsei, care sunt cu doi ani mai mici ca mine, cu încă o doamnă profesor la fel de tare din Liceul Greco-Catolic, profă care ne trimite mereu cele mai şoriceşti texte, şi trei alţi oameni, care nu îi sunt elevi la dirigenţie şi sunt cu un an mai mici ca mine.

Acum hai să vă spun numele noastre de cod, ca să vă pufnească rîsul. Vă rog, nu atentaţi la vreo înghiţitură de suc sau ... bere, dacă sunteţi majori şi vaccinaţi. Cele două eleve ale fostei mele diriginte erau Ivonuşka şi Denisa, pe care nu o cheamă Denisa, dar nimeni nu îi reţinea niciodată numele şi toţi inventau cîte un nume cu iniţiala‚ D, aşa că am tachinat-o în grup şi-am botezat-o Denisa. Pe profa lor o putem numi pur şi simplu „diriga”, iar pe cealaltă profă hai s-o ascundem sub denumirea de „profa de română”. Cea mai interesantă porecla este a lui Matei: Fiind noi în inima Clujului, i-am zis mai întîi Matei Corvin. S-a plictisit repede, aşa că i-am spus Corvi, dar nici aşa n-a fost mulţămit ! Ce să-i faci dacă e încăpăţînat ? M-am enervat şi am urlat după el, cînd ne-a luat-o în faţă „Corvinaş, băiete !” şi uite cum a fost strigat mai departe. Cele două colege ale lui, Bianca, supranumită „amanta lui Justin Bieber”, care şi el avea o poreclă un pic mai deşucheată, şi Raluca, „Ginger” să-i spunem, erau cele mai tăcute şi mai retrase. Restul eram prea bucuroşi şi muuult prea energici pentru restul lumii. Bine, înafară de Denisa, care a ras două cărţi în cele patru zile la Cluj ! La cît de cu nasu’ în calendar a fost, vă recomand cărţile Fascinaţie şi Povestiri filozofice.

Şi-acum s-o luăm din loc cu poveştile de la Cluj ! Am călătorit multe ore cu trenul şi am dormit cu o perche de căşti în urechi, deşi aş putea spune cu tărie că tot zgomotul şinelor m-a adormit, nu tu Bach, nu tu Beatles ! Trenul a avut întîrziere şi de abia la şapte jumate în zorii zilei ne lăsam bagajele în camerele căminului energetic şi făceam fiecare cîte un duş. La opt ne-am dus la masă, unde, da, i-am jucat o mică farsă dirigii, pentru că a întîrziat. I-am spus că a fost marmeladă şi dulceaţă de caise şi că tocmai le ratase, iar ea s-a şi dus să întrebe de ele, dar bucătăreasa a trebuit s-o dezamăgească. Profa de romînă a rîs copios, gaşca veselă s-a înecat de-a dreptul. Dar să vă spun oleacă şi despre camere, fără pic de părere de rău că am dormit acolo ! Aveai senzaţia că aveai iară zece ani şi te duceai în tabere vara, cînd după ditamai focul de tabără nu dormeai şi şuşoteai toată noaptea, iar moderatorul venea la ora unu şi zbiera la tine să mai şi taci, că de nu, nu mai primeai micul dejun sau îţi confisca bomboanele. Dar noi eram ceva mai upgradaţi, aveam şi un poster cu Morandi, semnat: „Pentru cea mai cool girl ! Morandi.”, adică, să fim serioşi ! Noi eram chiar CEI mai norocoşi din tot căminul! Că tot am ajuns să vorbim de seri, la capitolul ăsta am să vă spun şi ce prostii am făcut noi într-o seară după ce ne-am întors din centru de la shaorma şi o plimbare luuungă şi drăguţă. Corvinaş şi cu mine a trebuit să le păcălim pe Ginger şi pe amanta lui Justin Bieber că le ducem la mall dacă se mişcă suficilient de repede şi ţin pasul, dar ele au eşuat şi noi am scăpat basma curată. Înainte să-i hrănim pe porumbei în spatele Bisericii Ortodoxe, ne-am despărţit de profe la sfîrşitul lansării de cartre a Ruxandrei Cesăreanu, Angelus, unde am fost rugaţi să scriem cum ne vedem noi îngerii păzitori cu o aripă sau fără nici una, înger de secol XXI, iar acolo ne-au fost alese textul lui Corvinaş şi al meu şi chiar au fost publicate fragmente pe blogul scriitoarei. A fost unul din momentele mele preferate, nu pentru că am ieşit bine în poză pe blogul profei de română, ci pentru că tema atelierului a fost foarte bună şi de acolo au ieşit cele mai bune texte din toate cele patru zile, am impresia. Toate astea s-au întîmplat la o librărie Humanitas de lîngă Biblioteca Centrală. Chiar au rămas agăţate textele noastre pe acolo.

Revenind la seara despre care voiam să vă povestesc, am luat un taxi după ce i-a scăpat pe jos shaorma amantei lui JB, pentru că întîrziam la cămin. După duş şi îmbrăcarea în pijama, ne-am adunat să jucăm cărţi în camera dirigii, a Ivonuşkăi, a Denisei şi a mea, iar profele ne-au sunat să vorbim cu portarul să le lase să intre, pentru că, se pare, nu mai aveai voie să vii după ora 22. Şi în seara aia am făcut schimb de camere, profele au dormit în cealaltă şi noi am chicotit şi-am spus bancuri pînă la 1 noaptea, după care am trecut la poveştile de groază despre JB şi Mărioara care îţi mînca shaorma şi o tăia cu satîrul. Ginger şi amanta lui JB cred că au urlat pana la ora 6, înspăimîntate. Eu eram monstrul, clar, aveam şi cămaşă de noapte, rolul era perfect. Pe la 3, cineva din curte a îndreptat o lanternă spre geamul nostru şi fetele cred că au trezit tot holul în momentul ăla, mai ales că le-am spus că e cadavrul lui JB în curte şi îşi caută amanta. Distracţia a continuat pînă s-au înnecat de rîs Denisa, Ivonuşka şi Corvinaş, eu fluturam prin cameră în aşternut şi le speriam pe colegele lui Corvinaş.

A doua zi am mers la Şcoala Elf, una privată şi foarte aranjată, unde copiii chiar fac multe proiecte şi nu din silă, ci chiar de plăcere. (Da, chiar aşa ! Au şi-un pian la care salivam Corvinaş şi cu mine.) Şi acolo ni s-a făcut o prezentare a celor patru zile pe care aveam să le petrecem.. În acea după-masă am mers la celebra Grădină Botanică din Cluj, care, într-adevăr, îşi merită faima şi vorbele de duh ! Aţi mai văzut trandafiri lila mari şi parfumaţi ? Dar plante care coboară ca din cer, arată ca nişte buzdugani şi au frunze de palmieri cu ventuze ? Unele au şi flori mov şi albe cu aspect de mîna Maicii Domnului. O baltă plină cu nuferi nu numai verzi, ci şi ceva mai gălbejiţi– nu de vreme – sau poate chiar spre albăstrui ? Broaştele săreau ca bete şi pe marginea acestei mici mlaştini era plin de plante carnivore cu tulpini care mai de care mai adîncite în apă. În altă încăpere era plin de palmieri maaari şi extrem de înalţi cu frunze care îţi cad de-a dreptul în cap. Şi ele sunt aşa late, că ar face trei pămătufuri grozave. La cactuşi nu ne-au lăsat să intrăm, dar cui îi mai trebuie cactuşi cînd te poţi pierde printre trandafirii grena ? Dacă fugi şi vrei să te ascunzi, există şi o criptă aproape intactă. Asta dacă o iei la picior prin foarte întinsa grădină botanică. Pe undeva prin centru, te poţi sui într-un turn de unde vezi o bună parte din Cluj şi din grădină. Cred că v-am convins că nu e de ratat, nu ?

La capitolul ateliere de scriere, părţile mele preferate au fost cînd am făcut haiku-uri despre cărţile pe care le-au prezentat copiii, dintre care Primii mei blugi a fost cartea propusă de Corvinaş, amanta lui Justin Bieber şi Ginger. Eu am fost în echipă cu Corvinaş şi Ivonuşka, cred, şi am făcut un haiku despre Pescăruşul Jonathan Livingstone, carte propusă de două grupuri de la cercul de lectură, din oraşe diferite, chiar ! Dintre toate cărţile propuse, aleg cu tărie Împaratul muştelor ! A mai fost foarte faină partea cu compusul poeziilor din versurile propuse de noi. Au apărut nişte combinaţii de Eminescu, Coşbuc şi Macedonski scrise cu exces de zel, devenite exagerat de simpatice, totuşi oprindu-se la limita posibilităţilor. Proiectul din după-masa aceea era să oprim oamenii pe stradă şi să îi rugăm să ne recite nişte versuri, dar a plouat torenţial de la ora 3. Noi, totuşi, ne-am plimbat peste tot, chiar ne-am adăpostit într-o catedrală protestantă din centru şi am vorbit despre diferenţele între bisericile ortodoxe şi cele catolice. La următoarea tranşă de apă din găleată am fugit într-un mall, unde am mai aşteptat un pic să se oprească ploaia şi Corvinaş s-a ataşat de o maşinuţă, dar am reuşit să-l tîrîm la Casa lui Matei Corvin, unde, porcii, nu ne-au lăsat să ne plimbăm decît prin hol.

Am sărit pînă acum peste cel mai important episod şi anume lansarea lui Dilematix, care a avut loc la etajul I al Mall-ului Iulius, la Diverta. Colţişorul alocat revistelor care se lansau în după-masa aceea era plin de profi şi profe de română şi elevii lor. Trei reviste literare au fost promovate, dintre care prima a fost pentru copii din şcoala primară şi, eventual, grădiniţă, a doua pentru gimnaziu şi liceu, şi un ziar, adică Dilematixul nostru, şi încă o revistă, chiar mama noastră, Revista Cercurilor de Lectură, cea care ne-a adus la Cluj de fapt. Eu eram roşie de entuziasm şi am povestit despre cum am ajuns să public prima oară, cît de încîntată am fost că mi-a apărut textul pe prima pagină, cum am continuat pînă mi-a propus Adina pe faţă să mă angajez şi cum am sărit în sus de fericire urlînd „da!” după o gură de cappucino la o terasă, în februarie. După lansare, multe persoane au venit să mă felicite, deci a fost un succes !

Noi am pus si bazele unei noi reviste pro lectură, dar orişicît m-am rugat de cei din redactţie, nu a mişcat prea multă lume nici un deget, deci a cam picat, dar planul a fost fain şi am şi făcut o ursire cu ocazia asta. Mai încropesc în ultima sută de metri şi zic şi de cum am prezentat împreună cu profa de română jurizarea concursului Planeta pitică¸ concurs lansat după un text al Adinei, chiar, la care am făcut parte din juriu.

Ar mai fi multe de povestit despre Cluj, dar deja am mîncat prea mult din pagina asta de ziar şi cred că în curînd am să las o pată mare de cerneală dacă mai continui, aşadar îmi scot jobenul şi fac o plecăciune ! Au revoir !

Ileana Zirra

Clasa a IX-a R3

Colegiul Naţional Bilingv „George Coşbuc” (si mesajul pe care i-l lasasem sefei mele: să nu uiţi să schimbi asta :D)

The Wrecked Violin and the Drunken* Maid

2010-09-12T13:42:00.000-07:00

"Lovely Rita, meter maid, may I inquire discreetly, when are you free to take some tea with me?" - George Harrison.

Yes, Beatles goes to my heart and makes me merrier!

Astăzi s-a întâmplat o tragedie. Defapt, astăzi, 10/11, am descoperit-o, că ea o fi fost săvârşită într-un ceas mai rău. Varianta de ansamblu a mircauloasei îmbestieri a preaiubitei mele viori constă în exemplul de mai jos.

Tragic, nu? Arată mizerabil şi e vioara mea preferată! Să vă spun cum a luat naştere vioara pe care eu o numeam mai acum ceva ani "şarpele veninos". Probabil că cineva a tăiat copacul din ură, dar lemnul folosit a fost iubit de-un om, de-un lutier escepţional, care a ... da, sună prea cheesy ce am de gând să spun, aşa că mă abţin.

Vioara asta a fost făcută în cunoştinţă de cauză. Lutierul mă cunoaşte de când am 5 ani, iar el când a avut ocazia să-mi facă o vioară, a făcut-o pe una din cele mai bune 5 pe care le-a făcut. Îl cheamă şi Viorel. E soţul profesoarei mele de vioară care m-a învăţat tot ce ştiu, şi nu mă refer doar la nota sol şi la gama do. În clasa întâi, când eu nu aveam deloc prieteni, pentru că vorbeam rimglish, ea mi-a explicat totul şi până într-a doua, vorbeam o română foarte bună pentru o bilingvă greşită.

Întorcându-ne la subiect (şi predicat, hihi - prima glumă pe care am făcut-o vreodată într-o poveste scrisă, când eram clasa a II-a), Viorel a făcut vioara exact pentru degetele mele, lungi şi ceva mai pătrăţoase, poate. A venit cu ea la oa mea de vioară, mi-a ajustat contrabărbia şi i-am cântat un concert de Oscar Rieding în faţă şi jumătate din Rondo-ul meu preferat de Mozart-Kreisler. De-atucni, vioara aia m-a scos numai cu 10 prin şcoala de muzică, până într-a opta!

Pe vioara asta am învăţat să cânt prima mea piesă rock, primul meu Bach, adică compozitorul meu preferat de vioară, că la pian prefer Chopin, primul meu Alexandru Bălănescu şi orice înafară de muzică clasică/preclasică/jazz/romantică/etc.

S-a întâmplat că am plecat la mare şi am schimbat 3 găşti, iar când prima mea gaşcă s-a cărat de la mare şi s.a întors acasă, au dat cu toţii o petrecere. Nu ştiu dacă la petrecerea asta s-a aşezat cineva pe vioară şi mi-a buşit-o, ori dacă a încercat cineva să cânte la ea.

Mai e o frumoasă posibilitate. Am angajat o doamnă să ne mai facă oleacă de curăţenie prin casă, şi sunt aproape sigură că ea mi-a pus vioara între canapea şi dulapul maică-mii, unde a mai pus şi cealaltă vioară, cele trei cutii de vioră şi nişte pălării. Da, acum, datorită dânsei, vioara mea fără nume, pentru că nu îl găsesc pe ăla perfect, arată aşa:

Nu mi-am dat eu seama că am prins în poză şi desenul ăla cu verde, cu modelul meu iniţial de vioară pătrăţoasă (fac nişte grafică în mod normal, dar experimentez), care are şi ea o coardă sărită. Ei, bine, nu-mi vine SĂ CRED că a ajuns varianta REALĂ să aibă 4 coarde sărite de pe fix (la propriu ŞI la figurat), un căluş plutitor si o casă a fixelor aşa uşuratică.

Îmi iubesc vioara foarte mult şi sufăr că acum a păţit aşa ceva. Am s-o duc la domnul Dumitraşcu, Viorel, să mi-o facă, pentru că el este cel mai bun lutier din Bucureşti pe care îl ştiu, le face toate instrumentele să meargă perfect tuturor muzicienilor de la Ateneul Român.

Nu m-am îmbătat de supărare, n-aş face asta, dar am pus mâna pe the rookie violin şi am învăţat Over the Rainbow şi m-am mai calmat.

Ştiam că 9/11 e de rău, dar speram ca 10/11 să fie mai ok. Se pare ca 10/11 sucks even more!!!

Ar fi cazul ca ceva bun să se întâmple, altfel explodez. God, trece-l pe Mihai în R3!!!! Te rog!!!

Port doliu pe interior, şi ca să nu pară că a murit chiar un om, deşi vioara are mult mai multă personalitate şi mult mai mult suflet decât un om, voi purta mov pe dinăuntru.

Yours truly

Really depressed

And quite the pest,

Ileana Bizirra.

* Da, Ilinca, Mihai, Ali, nu eu sunt beţivanca, dar ştim noi cine este defapt :)) ;) (*)

P.S.: IESE DILEMATIX PE 16 SEPTEMBRIE, JOI, CU DILEMA VECHE, E VREO 3 LEI JUMATE!!!! Pe ultima pagină e un reportaj despre Cluj scris de mine :D

9/11-unul fiecăruia dintre noi

2010-09-11T12:43:00.000-07:00

Magritte, one of my favourite painters of the supra-natural.

De data asta scriu un post pentru că I got a recent blow to the head. Şi da, e special pentru 9/11. Nu mă aşteptam să intru dintr-o mare depresie într-o mică depresie. Din puţ în lac, viaţa e crudă. Acum o lună aş fi spus că vreau să mor, acum aş vrea doar să împuşc o zi, ziua în care au schimbat listele cu locurile în clasa IX-R3.

Depresia mea cea mare a fost cea care a urmat după un episod urât la mare şi mi-a luat mult bounty-paper, mulţi oameni drăguţi şi povestea relatată de cât mai multe ori ca să-mi treacă măcar pe sfert. Doar o veste imensă m-a scos aproape complet din depresia aia, dar nu pot să zic că sunt ok, deşi a trecut o lună şi ceva.

Ştiţi ce m-a înveselit pe mine la maxim acum trei zile? Picasem în R3 cu unul din prietenii mei! Era grozav! Aveam un om care să mă apere de nălucile R3-ului! Aveam un coleg de bancă deştept, aveam ceva, eram şi eu o dată fericită! Şi el are nevoie de Moldo la franceză!

Dar azi, când am mers la întâlnirea cu bobocii, am hotărât Mihai şi cu mine să mergem să strălucim în soare şi să urlăm că mergem în Valea Regilor, să fim leaderi veseli şi, desigur, să urlăm şi-un "Mojnă pit'etu vodu?". N-am mai apucat să facem asta, pentru că pe Mihai l-au atras listele colorate afişate în vitrină. Ce să fie? Noilea liste, cu modificările NECUVENITE!!!! Şi ce mi-am luat eu în bot? Bine, defapt, nimic, dar pe Mihai l-a mutat cineva in R1. Cea mai nasoală clasă, fie vorba între noi. NU E COREEEECT!!!! Luni merge să încerce să se transfere and he better manage, or else I'm completely screwed up. Nu vreau să fi fost şi eu fericită 3 zile, şi acum să fiu iar supărată. Vineri, când am aflat că sunt în clasă cu Mihai, m-a întâmpinat la gard, we gave each other a hug şi am sărit în sus de bucurie că high school was gonna be great, but, no, itţs actually gonna suck. Eram, for hell's kitchen (mermeriqcontrary înţelege), fericită! De ce nu merit şi eu ceva drăguţ? Mi-am pierdut şi căcăţelul verde cu doi ochi azi! L-am căutat peste tot, dar nu l-am găsit. (Nu, nu erau ochi Illuminati, erau ochii Providenţei şi ei.)

Mama, constant, la petreceri.

But let's drink to imperfection and tales of the underground. În fiecare an, 9/11 a avut o semnificaţie negativă asupra vieţii mele. Anul trecut şi-a rupt pisica mea o coastă căzând de pe acoperiş (Da, defapt asta e asupra lui Fu Manchu, dar e pisica MEA!!). Acum doi ani n-a luat sor-mea bursa în Olanda (dar anul ăsta a luat-o, yay! oopsie, still nothing bout me, eh?). Asta probabil că pentru că acum 9 ani, când am fost în America, am vizitat The Twins şi World Trade Center cu 4 zile înainte de accidentul programat de boul de Maimuţă, ca să aibă motiv să se ia de musulmani, sau de care s-o fi luat, că n-o am eu cu politica şi urăsc politicienii, mai ales pe ăia români. Am avut un noroc imens că ne-am luat belet spre Românica pe 5 septembrie 2001.

Nu ştiu ce să spun, 9/11 s-a răzbunat în sfârşit pe mine şi asta mă deprimă.

Mă întreb dacă-s singura care o tot păţeşte de 9/11 în fiecare an. Acum 6 ani exact am folosit cârje pentru prima oară prin casă din cauza genunchilor.

Azi suflu într-o păpădie şi sper să am un prieten în clasă cu mine, unul anormal şi foarte tare.

Cu toate astea deja scrise, ca să nu devin plictisitoare, toţi au câte un 9/11 în viaţă. O întâmplare zguduitoare. În mod normal e moartea vreunui părinte, dar cum vârsta diferă şi cum zic, TOŢI avem câte unul, 9/11-ul fiecăruia e ca o boală cronică, e din ce în ce mai urât. Cu cât îmbătrâneşti mai tare, cu atât eşti mai trist, mai blue, vezi totul mai gri şi te amărăşte fiecare frunză galbenă de pe şosea. Deja devin melancolică, iar eu îl urăsc pe Emil Cioran şi nu îl pot citi pe Eminescu, iar sinn (adică happy emo) nu-s, deci vă las cu bine, m-am deprimat mai tare. M-am şi culcat ... Good night, cruel world!

Salutare şi frăţie,

Ne-am văzut la berărie!

Yours truly,

Ileana (Bi)Zirra,

cea tristă,

in the high school of her dreams.

Exclusiv! Read all about it! Once in a lifetime, I mean it!

2010-09-09T15:50:00.000-07:00

Nu ştiu de ce mă chinuiţi şi de ce mi-aţi dat o temă aşa tâmpită, dar probabil că merit pedeapsa asta. Ilinca, te voi împuşca la şcoală, şi, Mihai, dacă stau cu tine în bancă, să te aştepţi la câteva farse în primele săptămâni. O s-o fac de dragul vostru, da' mi-e lene să îmi mai fac un blog numai pentru Dilematix, aşa că nu mă mai frecaţi atâta la cap cu lepşi şi babe oarbe şi cum s-or mai numi toate astea.

Şi să ştiţi că mi-am dat seama că mi-e ruşine de mine şi de-aia nu vreau să fac leapşa asta (vai, ce mă enervează cuvântul ăsta; bine, cam totul mă enervează azi), că după aia or să afle alţii chestii despre mine pe care aş prefera să le afle doar cei pe care vreau să-i cunosc şi eu. Mi-ar plăcea să descopere alţii chestiile astea din experienţe nebuneşti cu mine, nu itind un post sec şi lipsit de viaţă, sau, mă rog, umor, de data asta. Da, se vede că-s lovită de bombe şi nu hippie, hippie ca deobicei, dar nu-ncerc să mă victimizez. Am avut o zi de cacao. Vă voi povesti poate altă dată.

"Una este luna" Eu am nevoie de lună acum, pentru că nu mă mai poate calma nimeni. Sunt beyond screwed up şi până acum nimic nu şi-a făcut efectul, devin din ce în ce mai tristă şi mai neagră de supărare pe zi ce trece. Astă vară, îl înnebuneam pe un prieten pe nume Vlad cum că ultima rază a lunii e speranţa că bla bla, băteam câmpii şi aberam într-un hal fără de hal. Acum am constatat că depind de ea. Vreau nopţile în care adorm uitându.mă la ea şi nefiind în stare să gândesc negativ, Singurul satelit care îmi risipea supărările. It's now or never, come back !

"The universe in a nutshell always breaks in two perfect pieces" Eu daca beau o Silva Neagră pe stomacul gol mă îmbăt.

"Die drei Musketieren" Ultima oară când m-am îmbătat m-am trântit pe plajă la 2 Mai, am refuzat să mă întorc la cort şi am bocit o oră. Prietenii mei n-au reuşit să mă ridice de-acolo.

"Sunt doar 4 săptămâni de Advent înainte de Crăciunul nemţesc" Mă dau gata accentele, mai ales cel britanic şi cel nemţesc. Dar nu mă pasionează Pisi :))

"Am cinci degete la un picior" Şi la toate celelalte membre, inferioare, superioare, mijlocii n-am, îmi pare rău, n-am malformaţii de care să faceţi mişto.

"6 nu mă inpiră" Am reuşit să intru în Coşbuc, după ce s-au făcut mânării în fosta mea şcoală şi ni s-au corectat aiurea lucrările la română de două ori şi nu a putut depune contestaţie decât nepoata directoarei, aşa că am tras tare într-a opta şi am reuşit să sar de la o medie jenanta a examenelor dintr-a şaptea la un gras 9,87 a celor dintr-a opta.

"Ca să nu pară că-l imit pe Mihai, nu zic 777, ci LLL" (de la Loser) Am stat 7 ani de zile cu aceeaşi fată în bancă şi e una din puţinele persoane care mă sună că îi e dor de mine şi nu pentru că vrea ceva.

Am făcut vioară 8 ani de zile.

9. Cu 4 luni înainte de examenul de absolvire mi-a tras colega aceea de bancă un şut în degetele mâinii stîângi, chiar cea de bază, şi am refuzat să-mi pun mâna în gips, deci am suferit de-am tresărit şi-am absolvit după ce chiar m-am chinuit.

10. Într-a patra spuneam că vioara este un şarpe veninos care mă muşcă pe mine prea des de dos. (ce-aţi dedus de-aici? :)) )

O lună şi-o ploaie torenţială vreau.(nu-s bună la adunări, nu? dar la alăturări ...!) Am făcut şi pian 4 ani,

La 12 ani mi-am dat seama că defap îmi cam place vioara şi de-atunci e o pasiune a mea.

La 13 ani am început să cânt şi la chitară de una singură şi nu-s dezastruoasă, dar mai am de învăţat câteva hit-uri. Un Amy Winehouse, ceva, Ilinca?

13 + 1 = Nu sunt superstiţioasă, chiar dacă am ţăcănelile mele, n-au legătură.

15. Ştiu să cânt la muzicuţă şi am convertt deja un Vlad de la mare care şi-a luat două, acum vrea şi Vukasin una.

Sweet 16 anul ăsta pe 28 mai.

17. Îmi plac scriitorii ca Salinger, Vonnegut, Capote şi mulţi alţii care scriu despre nebuni. Aş vrea să ajung să mă po considera eroina vreo unei nuvele de-ale lor, atunci voi fi împăcată cu nebunia mea şi voi fi iară veselă.

18. Şi mie, şi unchiului meu Ciorbă ne place Italo Calvino la nebunie. Singurul roman al lui pe care l-am citit din greu a fost t zero, dar probabil că peste 4 ani o să reuşesc să trec mai uşor prin el.

19. N-am trecut cu vederea clasicii care-mi plac. Caragiale, Shakespeare, Tolkien, Homer, Bulgakov sau Victor Hugo nu lipsesc din biblioteca mea.

20. La capitolul poezie, din ce-am citit până acum, adica destul de puţin, îmi plac Nichita Stănescu, Tudor Arghezi, Mircea Cărtărescu, Şerban Foarţă, Gellu Naum (nu mă refer doar la Apolodor), Macedonski, Goethe (da, am citit în germană şi înţeleg şi-mi place) şi ... evident, merci, Ilinca, că mi-ai amintit, Anaaaaa Blaaandiiiiiana!!!

21. Nu-mi place Eminescu, nu pentru că aş face parte din vreun grup de haters sau ceva, dar nu-s veşnic îndrăgostită şi oricât de supărată aş fi azi, nu sunt vreun Werther deprimat şi sinucigaş.

Am două surori. Maria are 22 de ani şi e în Olanda la master, iar Alexe are 21 şi e studentă la medicină.

Da, da ...

23. Ada Milea rulează!

24. Cine e pe primu' loc? Cine e pe primu' loc? Vâlcă: "Băăi! Baaaagăăă Biiiiităăăăăăăăăălz!!!" Aşa, aşa, Vâlcă, carry on the Zirra legacy!

25. "Cigars? Cigarettes?" No thanks :) E o fiţă stupidă. Sigur, n-am nimic împotriva ălora care practică sportu' ăsta, cât timp ştiu şi ei că e o fiţă.

26, cred, este număruţ meu preferat, da' nu-s absolut sigură.

27. Mi-e frică să rămân singură pe lume, fără prieteni. I do take chances, but my pants usually tremble off me.

28. Eu sunt născută pe 28, mama la fel, taică-miu pe un 14, sor-mea Maria pe 7, iar Alexe e pe 1 Aprilie :P Divizori ai lui ... Mihai ... 777!

29. Matei fumeză pipă, are ochelari rotunzi de vedere ca John Lennon, are barba carlionţată şi e inginer electronist, dar şi prof de fizică/mate. Ştiu că nu-i despre mine, da' e tatăl meu.

30. Am geamuri în tavan, din alea de mansardă, deşi nu stau la mansardă, dar camera mea era formată şi dintr-o bucată de pod şi-o cameră jos, acum e dublă în înălţime şi plină de postere şi desene.

31. Sunt semi pasăre de noapte, semi pasăre de zi. Pot să nu dorm nopţi întregi şi să rezist o zi de şcoală de 12 ore (aveam li d-alea când eram la vioară).

32. De acum am să iau meditaţii de vioară de la profa mea din 1+8 care m-a învăţat română calumea.

33. Limba maternă a fost engleza pe care am vorbit-o cu mama până la şapte ani.

34. Între timp, vorbeam română cu toţi ceilalţi din familie.

35. Am fost singura Zirră care nu a reuşit să distingă cele două limbi până în clasa I.

36. N-am avut prieteni în clasa I, pentru că nu prea vorbeam română, ci ziceam "Te rog, give mie that caiet de maths"

37. Dar un an petrecut printre colegii mei m-a ajutat enorm şi am izbutit, chiar îmi vine să mă laud că aveam o română perfectă.

38. Eram o nebună din aia, care corecta oamenii când foloseau decât în propoziţii afirmative.

39. Încă mai am obiceiul ăsta, dar mi-a, dat seama că pe mullţi ăi enervează, aşa că le păstrez în gând în loc să le spun pe faţă.

40. Lucrez la un ziar de copii, Dilematix se cheamă, vine cu Dilema Veche de vreo 5 ori pe an.

41. Citesc maxim 500 de texte într-o săptămână şi le aleg pe cele bune, iar pe cele proaste le ignor.

42. Mă ocup şi de clubul Dilematix care, da, e pe facook, dar chiar mă ajută să strâng texte, de corespondenţa cu toţi pe gmail şi în general sunt prezentator la evenimente, deci eu sunt omul de legătură al copiilor.

43. Îmi iubesc slujba.

44.Îmi făcusem o reputaţie destul de proastă în generală, pentru că fostul meu liceu era de cacao, nu de alta, iar profii .. pff, ce să mai zic? Las' că-s multe poveşti intrigante de-acolo. I'm looking forward to a clean, fresh, new start in Coşbuc!

45. Cred că dacă vreţi să vedeţi ce ascult, găsiţi chiar de toate aici, dar puteţi să-mi puneţi întrebări şi p-aciulea :D http://www.last.fm/user/caleidoscopista

46. Da, mă uit la seriale, idioate şi ok, terminând cu House MD, metamorfoza merge aşa: Accidentally On Purpose - Lie To Me - How I Met Your Mother - The Big Bang Theory. Astea-s obicinuitele. :)

47. Actorul meu preferat e DeNiro, da-mi mai plac mulţi, printre care, da, one of mz guilty likings ... Johnny Depp.

48. Actriţa mea preferată, când eram mai mică, era Jodie Foster, dar acuma nu mă mai omor după ea, când era tânără de tot juca în filme calumea. Acum îmi place Jennifer Anniston, parcă şi Drew Barrymore ş-altele, da' nu-mi vin numele lor în cap la ore d-astea.

49. Regizorul preferat de filme horror: Hitchcock. Film horror preferat: Tăcerea mieilor.

50. Regizori preferaţi de filme care nu ştiu unde se-ncadrează, da' nici nu mă doare: Quentin Tarantino şi ăla care a făcut Eternal Sunshine of the Spotless Mind, adicăăăăă ... jackpot, bingo, Michel Gondry.

51. Regizori preferaţi de comedie: Woody Allen, the Coen Brothers.

52. Regizor preferat de filme dure: Lars von Trier.

53. Fac cercei şi păpuşi şi br(i)oşe şi lanţuri şi chestii-trestii din lut, apoi le pictez cu acrilice, în mod normal. Şi mărţişoare în special, dar n-am inima să le vând, că le fac pentru fiecare în parte, gândindu-mă la ce-i place persoanei respective. Nu fac la duzină, deşi fac câte minim 30 pe an.

54. Io-s mai hippioată dî felu' meu, da' interpretarea ta îmi spune că mă crezi or rapperiţă, or manelistă. Din care reiese ...

55. Sunt îndrăgostită de teatru, deci băteam câmpii şi jucam teatru. Cam asta vreau să devin, dar riscul e mare, maare în România şi nu ştiu dacă vreau să plec şi unde ... !

56. Adică, deja-s implicată în partea editorială şi îmi fac o carieră din asta, dar sunt atrasă de toate artele, nu vreau sa zic că-s o fire artistică, sună clişeatic, da' asta mă atrage cel mai tare.

57. Fac grafică cu un stilou cu o peniţă suuuuuuuper subţire. O să vedeţi la ore :D

58. Cred că ţin cu PNL, deşi Aaaant*nescu a fost BOU că s-a dat cu Geeeeeaanăăă!

59. Încerc să fiu amuzantă şi ma simt ca bufonul găştii uneori, dar nu-s sigură dacă îmi iese.

60. Nu vreau să mor din senin, vreau să fiu pregatită când vine Moartea cu coasa, aia din Terry Pratchett. Any fans out there? I'm a huuuge one.

61. Încă îmi mai place Olar Păros şi seria lui J. K. Rowling o să fie mereu foarte tare! So, all you haters, leave me alone!

62. Pot citi în orice condiţie critică prin autobuze sau pe stradă, n-am intrat niciodată într-un copac, dar odată am nimerit într-un stâlp.

63. Detest cuvântul adolescenţă, adolescentin e şi mai rău. Nicipubertate nu-mi place. Nu puteau găsi şi ei cuvinte frumoase, ca zăpuşeală, sau ...mărăciniş?

64. Pe moment am un crush mare pe Dave Matthews Band.

65. Recordul meu: Am fost îndrăgostită de un tip 7 ani. Poate doar 6 şi ceva ... Şi am fost mereu aproape best friends.

66. Am un căţel pe nume O'Câine, ca O'Riley sau O'Sullivan.

67. Sigur că pe O'Câine îl chema iniţial Max-Hector-Şerveţel-Şerbeţel-Cummulus-Cummulonimbus-Victor

68. Şi am şi o pisică pe nume Fu Manchu, pentru că e urâtă cu spume

68. Şi am şi o pisică pe nume Fu Manchu, pentru că e urâtă cu spume.

69. Stau la casă, dar am trăit deja în 1, 2, 3, 4 locuri diferite. Ai mei? Ei au trăit în şapte.

70. Ştiu un banc foarte porcos despre numărul ăsta. Vi-l zic doar când sunteţi beţi, ca să nu-l ţineţi minte.

71. Am un aparat drăguţ de fotografiat pe nume Tabachera.

72. Iar pe fostul pe iPod îl chema Rapunzel :)

73. Fac şi inele din sfori.

74. Pictez haine şi pentru astea iau comanda.

75. Fac şi stiiickeeerssss!

76. Nu mi-am spart niciodată capul şi nici nu mi-am rupt vreodată vreo mână, doar degetul de dinainte de absolvirea la vioară.

77. Ţin mult la lucrurile mărunte şi nu uit niciodată fleacurile care înseamnă un pas mare, ca atunci când Tudor i-a zis prieteni lui că eu sunt singurul lui prieten adevărat, după ce, cu 10 luni în urmă mi-a ţinut o predică de juma de oră că nu vrea să îi spună cineva vreodată aşa ceva, pentru că s-ar simţi vinovat că nu e reciproc, după ce i-am declarat-o eu la tilifon.

78. Nu mai am tembelizor de 2 luni, pentru că O'Câine de O'Curte a intrat în O'Casă şi a făcut pipi Longstockings şi Pipi-n Shortstockings pe el, până s-a stricat.

79. Culorile mele preferate sunt mov şi portocaliu. Tind să merg spre roşu când am o criză de ceva :D

80. Sunt iute de mânie.

81. Îmi plac numai ploile torenţiale, sau cele cu soare.

82. Iubesc păpădiile, macii, ghioceii, lăcrămioarele şi bujorii movulii.

83. Îmi plac persoanele romantice, pânî şi eu sunt romantică.

84. Mi-e foarte, foarte dor de surorile mele care sunt plecate din ţară şi casa e foarte liniştită fără ele :(

85. Urăsc shopping-ul din tot sufletul! Dar dacă trebe - trebe ...

86. Sunt scutită de sport de 5 ani de zile că am condromalacie acută la ambii genunchi.

87. Ce-i aia? Boala cartilajului. E prea gros, n-am ce-i face.

88. Problema adevărată e că iubesc rollerblading-ul şi nu mai am voie de 6 ani cu rolele, deci sunt tristă.

89. Mai am de dat jos 2 kile jumate ca să ajung la masa corespunzătoare şi să nu mai pun atâta presiune pe genunchi.

90 fiiiinaaaaallyyyy!!! Urăsc Yahoo! Messenger, dar cum toată lumea îl foloseşte, te simţi obligat să socializezi. Eu prefer să mă vad cu prietenii faţă în faţă la o cafea, la un chico, la o bere, nu-mi pasă!

91. Nu-mi plac majoritatea funcţionarilor pentru că îmi fac zile amare.

92. Sunt deja mătuşă, verişoara maică-mii a făcut un micuţ copchil, care pe moemtn nu face decât să plângă şi să sugă, dar când o să crească el, las' să vezi tu cine îl învaţă muzică pe Filip.

93. L-am văzut pe Booob Dyyylan liiive!!! Şi am fost la Yann Tiersen şi mă mai duc o dată. Vreau să vină Google Bordello şi Goran Bregovic!!!

94. Fac oleacă de fotografie singură pe-acasă de plăcere, da' nu-s un geniu.

95. I like geeks, I'm a geeky person somewhat.

96. Primul meu prieten a fost neamţ şi a fost un porc după ce ne-am despărţit.

97. Numele meu de familie e grecesc, iar eu am influenţe nemţeşti, greceşti şi niscai sânge de sârboaică, dar şi de româncă.

98. Nu mă las fraierită de taximetrişti şi mă cert des cu ei dacpă nu pornesc aparatul, dar uneori trebuie să îi ei cu frumosul.

99. Şi ultimul lucru? Sunt insomniacă rău de tot.

Şi acum mai lăsaţi-mă în pace!! Glumesc, desigur. M-a bine-dispus scrisul de astă-seară. See you soon!

Salutare şi frăţie,

Ne vedem la berărie,

Ileana Zirra,

redactor colaborator Dilematix.

Blogărit, amici şi tastaturi topite

2010-09-01T10:52:00.000-07:00

E prima dată că scriu pe blog şi nu dau copy&paste dintr-un docoment Word, ceea ce mi se pare dubios deja. Nu pot să spun că îmi place conceptul de blog, având în vedere că până acum nu mi-l citea chiar nimeni cunoscut, deci dacă m-aş fi plâns sau aş fi dat pe faţă nişte principii pe care le am, nimeni n-ar fi fost interesat. Dar acum că ştiu că nişte prieteni mai trag cu ochiul, conceptul de blogger nu mi se mai pare aşa de nasol. Sigur, nu consider că este cel mai importnat lucru de pe planeta asta, dar ce e ? A, iată, o altă problemă destul de interesantă, dar pe care nu am chef s-o dezbat pe blog, pentru că de abia sunt la început. Până acum postam doar textele care îmi ies în Dilematix de 5 ori pe an şi un articol de care sunt foarte mândră (nu toţi suntem perfecţi, iar eu nici nu m-aş fi numărat printre ăia din marea masă perfectă dacă am fi fost), şi anume cel care mi-a ieşit în Dilema Veche în primăvară, unul despre trenduri în oraşul Bucureşti. Aş putea spune că este articolul meu de debut, având în vedere că imediat după ce a ieşit, am fost felicitată de mulţi, mulţi oameni şi chiar am ajuns să-mi fac relaţii în lumea editorială. (Pe care nu am mare interes să le folosesc, decât dacă ţin de partea redactorului şi nu a jurnalistului, sau a celui care se uită după diacritice şi scurtează, ca să intre în pagină, asta e o meserie pe care nu mi-o doresc de nici un fel, şi nici altora nu le-o doresc !)

Ce spuneam ? Aa, da ! Sunt o sucită şi jumătate, ştiu, aşa sunt şi faţă în faţă cu tine, dacă ai ocazia să mă întâlneşti pe scări la metrou dacă mă împiedic şi te îmbrâncesc cu vioara când merg la ore.

Pocahontas aka Alexe şi Nica

Încă un motiv pentru care nu scriu pe blog constă şi-n faptul că n-am timp, iar ceata căreia mă adresez nu-mi cere ceva anume, deci nu mă pun să scriu pentru un public ţintă, ci în neştire. Iar stilul meu ţine şi de locul unde public. Pentru Dilematix, trebuie să glumesc mult, să fiu amuzantă, să dau lumea pe spate de râs şi, chiar de-s amărâtă când scriu, tot o glumă bună trebuie să iasă de-acolo. Vreţi să vă spun adevărul ? Motivul al doilea era altul, dar am făcut o pauză de masă în timp ce scriam şi am uitat. E numai vina alor mei, nu a mea ! Please don't hit me !! De-aia am şi început paragraful aşa formal, pentru că încercam să-mi aduc aminte ce vroiam să zic. Asta obicinuiam să fac şi când lucram la română pentru testările naţionale. Scoteam argumente pentru diverse tâmpenii din cenuşă, pentru că oricum nu aveam nici un chef să îmi dau sufletul pe nişte texte fără scop în ... viaţă, să zicem.

...............

Am o veste bună ! După ce-am lăsat să-mi lâncezească acest text încă o noapte, pentru că între timp mi-a scăpat cana cu ceva cacao pe jos, s-a vărsat, iar când am vrut să mă reped după mop, a căzut şi vechea tastatură cu fundul în jos în celebra mea baltă de cacao, mi-am adus aminte al doilea argument ! Dar, mai întâi, să vă sperii un pic cu un foehn. Acum o lună, când m-am întors de la o lună de distracţii şi drame în 2 Mai, Corbu şi Vama Veche, mama mea mi-a lăsat geamurile deschise în cameră şi s-a dus la o şedinţă la facultate. Partea bună ? Nu am avut parte de hoţi. Partea grozav de proastă ? Am geamuri în tavan şi a început o ploaie bună, de mi-a udat tastatura, monitorul şi tot computerul. Am avut baftă că aveam o masă deasupra computerului la momentul respectiv şi placa de bază ... încă mai merge ! Dar tastatura care ieri a cedat nervos ? Când a terminat mama şedinţa şi s-a întors la traducere acasă, a văzut ce boacănă mi-a abătut asupra fericirii mele şi mi-a pus tastatura cu fundul în sus. Eu, când m-am întors, m-am mirat, nu m-am înrgijorat şi am dat start. Ca să constat că daca apăsam a, scriam was (păcat că nu Wasser), dacă apăsam pe r, băgam un RT (retweet) şi multe, muuulte năzbâtii de genul ăsta. După două melodii de Yann Tiersen care m-au calmat instant, mi-am dat seama ce s-a întâmplat şi am fugit vijelios în camera sor-mii, unde lucra mama la o traducere despre ceva fosile şi chestii, o carte de arheologie. N-am întrebat-o ce-a făcut, m-am uitat inocent si foarte urât la ea şi ea şi-a dat singură drumul la gură. Ce soluţie mi-a propus ? Să-mi usuc tastatura cu foehnul, lucru pe care l-am şi făcut, iar după un sfert de oră mergea din nou aproape normal, iar peste încă o zi, toate erau la locul lor şi nu mai scriam friptură în loc de pur. Cum spuneam, ieri am păţit ceva asemănător, doar că de data aceasta, când mi-am uscat tastatura cu foehnul, eram distrată şi obosită şi mi-am topit o secţiune cu litere caaaaaaaam des folosite. Care ? Păi, dacă apăsam pe o, blocam şi i, k, l, j, 8, 9 şi mai ales 0. Tocmai ce vorbeam pe mess cu Ilinca şi Mihai, doi oameni grozavi despre care am să vă vorbesc imediat, şi mă trezeam că le scriam uj7wsuj7c cuj rf5oledhnuj7ol şi crfqa`p;0, care înseamna "usuc cu foehnul" şi "crap", sau, varianta hard core: siu muuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu-qa`m toooooooooooooooooooooooooooooooooooiiiiippppppppppppppppppppppppppppppppppppppppppppppppppppppppp00000;-t tqa`wstele (= şi mi-am topit tastele). Iată cum am eu o tastatură nou-nouţă Genius azi !

Şi pentru că nu sunt Virginia Wolf şi nu mă pierd printre rânduri şi mi le duc la capăt, să vă spun adevăratul al doilea argument. Am impresia stupidă, că dacă scriu pe blog, adică dacă scriu, pur şi simplu, am să îmi mai pierd din inspiraţie, deşi e o mare tâmpenie ce cred, pentru că, teoretic, cu cât scrii mai mult, cu atât înveţi mai multă tehnică şi bla bla bla, aşa mai departe. Ştiu că e o tâmpenie ce gândeam, dar fiecare are cuiul lui, sau .. mai bine zis, cucuiul lui !

Ana

Şi-cum vreau să delirez în neştire despre cum am schimbat grupuri de prieteni, cum boşorogii m-au lăsat baltă şi cum mă distrez mai nou cu o gaşcă genială, mică, dar bună şi .. coşbucoasă ! (ştiu că rimează cu mucoasă, dar înafară de mine care-s răcită de o lună jumate şi Mihai, pe moment, chiar nu e aşa) Dar pentru asta ar trebui să ştiţi câte ceva despre copilăria mea şi despre cum am crescut cu surorile mele mai mari, Alexe şi Maria, două tipe care-au ajuns bine. Maria, sau Meri, e în Olanda la un master, cu bursă cu tot, iar Alexe se bate cu Medicina din Bucureşti, dar învaţă de crapă şi cred că o să aibă un succes la fel de mare ca al doftorului şef din povestirile lui Mihail Bulgakov,Ştergarul cu cocoş.(carte pe care-o recomand cu căăăăăăăldură) Ideea e că eu am crescut cu diverşi colegi de liceu ai surorilor mele, mai ales cu Mihnea, pe care eu îl tachinam şi îi spuneam Nica Florica, pentru că în ziua în care l-am cunoscut, chiar nu înţelegeam că spune că-l cheamă Mihnea, ci Nica. Cine ştie, poate chiar terminasem Amintiri din copilărie de curând.

În ziua în care l-am cunoscut pe Mihnea, am mai socializat şi cu Ana G, vaca cu 14 perechi de ţâţe, Bianca,diavolul cu 3 coarne, şi Ruxi, găina tristă. Aveam 9 ani pe vremea aia şi mă dădeam mereu în spectacol şi toţi mă urau. Eram sora cea mică şi enervantă, deşi tot mă iubeau, pentru că aveam şi momente calme şi raţionale, foarte rare la vârsta aia. Pe una din prietenele Mariei, pe Ioana, care mi-a povestit de curând asta, o chinuiam cântându-i la vioară, când eram de abia la început, clasa a II-a probabil, şi am enervat-o destul de tare pe sărmana tipă. Dar îi mulţumesc, pentru că vara asta m-a ajutat extrem de mult când am fost pusă nas în nas cu adevărata realitate în ceea ce priveşte nemţii şi bătăile iregulate ale inimii începătorilor. La fel, fac zeci de plecăciuni până în pământ Ilincăi B. şi Anei C., fără ele, încă mai eram în pat cu o pernă în braţe plângându-mi trecutul şi urâtul ! Şi n-am să uit nici de mica şedinţă de terapie, intensă, în apă când trebuia să-mi înfrunt slăbiciunea la suprafaţă şi nu cântând pe sub apă plângândă. O altă persoană cu care am crescut într-adevăr pe-aproape este Ana Turos, actrizdă şi la Masca, iar noi suntem foarte mândri că încă îl mai suportă pe MălaiMic, ăla. Ei, bine, eu cu oamenii ăştia mergeam la petreceri la domiciliatul Zirra sau la cel unguresc, al Anei, sau chiar în mansarda Nicăi Florica. Mergeam şi încă vom mai merge la mare împreună, dar nu fără Alexe sau Maria. A, o secundă, aud o melodie grozavă de Beatles la boxe. O auziţi? "Your mother should know, Your moother, Your mother should know." Da, am sunat-o, i-am spus ei ce mă macină când eram la mare şi numai la telefon cu ea mă pufnea plânsul în ultimul hal în mijlocul plajei la 2 Mai. Cu toate că am crescut şi că nimeni nu mai are nevoie să spună "Sh, sh, shh, avem minore printre noi!", înafară de Motoca, dar el e special, canaste şi petreceri fără mine se mai fac chiar cu Ana şi Mihnea, care-mi sunt puţin ca trei mame ... ! Era întotdeauna clar că oricât de mult aş fi fost târâtă de plăcere la petreceri şi oricât de mult aş fi dansat cu aceşti oameni, ar fi fost întotdeauna diferenţa de vârstă între noi. Eu de abia am făcut 15 ani şi de abia am început să fiu luată în Vamă seara să beau, să mănânc şi să conversez cu prietenii mei, iar ei au 20-25 de ani şi se chinuie să se lase de fumat şi vor deja să lenevească în Golful Mic, nu să danseze în Vamă. Sure, there's the occasional Gin story and Sandra and Marcu care-ţi trage-n fund cu arcu' dance, but that's about it ! Eu n-am să fiu doar mica extensie Zirra, asta ar însemna că fac pe victima, dar nu fac parte din lumea celor care credeam eu că-mi sunt prieteni apropiaţi. Sigur, pe Ana Turos am s-o sun mereu să văd ce face, pentru că o iubesc, şi probabil că are să mă sune şi ea pe mine, că ea e prea drăguţă, dar n-o să mai ies la cafea/bere cu ea şi Mihnea la MŢR fără Alexe şi Maria. Nu mă va mai chema nimeni în Jack sau în Green Hours la o tacla şi jumătate, pentru că Alexe şi Maria nu mai sunt prin preajmă aşa mult. Defapt bat câmpii, Alexe se întoarce din America luna aviatoare cu o sculă de muzică numai pentru mine, doar că ea o să înveţe mult pentru facultate şi n-o să mai ies aşa des cu aşti oameni simpatici, dar o să-i mai văd ş-am să mă bucur şi doar atât că-i mai văd. Nu spun că n-o să mă gândesc tristă că Seba, Ileana şi Mihaela schimbă ţara şi .. chiar continentul.

Uca şi Mihnea

Hai s-o las mai moale cu tristeţile şi să trec la grupul nou de prieteni pe care-l am. Din categoria un pic mai învechită face parte Tudor, care mi-a adus clătite cu scorţişoară făcute de el, a furat un borcan de magiun de la bunică-sa din dulap şi a venit la mine să ne uităm la Tenacious D, the Pick of Destiny, şi să le digerăm laolalt cu ai mei în camera mare, de ... ZIUA MEA ! Aşa un prieten, care să mă sune când mă vede tristă şi care să mă bată la cap să-i zic ce mă deranjează, n-am avut niciodată şi nici nu cred să mai dau peste mulţi dintr-ăştia. Sunt muuuulte, muuuulte lucruri frumoase pe care aş putea să stau să le povestesc despre Tudor, dar mai bine îl cunoaşteţi voi, şi .. cine ştie ? Dacă ajungeţi la performanţa la care am ajuns eu, poate descoperiţi ceva absolut genial, ca mine. Mai e şi Martha My Dear de la olimpiada de engleză, care a scris un text genial despre Jimmy Hendrix la etapa finală şi care mă ascultă mereu când am ceva de povestit la o plimbare diurnă prin Herăstrău or în Hard Rock Cafe or la Mc, depinde unde îi cere statusul cerebral să fie, iar eu, eu mă supun ! Din categoria "brand-new" fac parte Ilinca şi Mihai, coşbucenii mei preferaţi. Unul e negru şi drăguţ, iar celălalt e verde şi amuzant ! N-am să uit s-o trec şi pe Ana, dar despre ea nu pot spune prea multe, pentru că ... I haven't bonded that tight with her yet, dar aştept să ! Despre Ilinca pot să vă spun că îmi ascultă toate tâmpeniile când Tudor e în vacanţă şi când Marta e cu Şerbu la plimbare sau .. la udat florile bunicii. Primul lucru pe care l-am descoperit în ceea ce o priveşte pe Little Miss Turquoise ? Eu spuneam "Jesus Christ", iar apoi, amândouă am zis "Superstar!!!!!". De ce e ăsta cel mai important aspect ? Sunt prima persoană care mai ştie toate versurile de la Jesus Christ Superstar pe care a întâlnit-o Ilinca, ce nu e rudă cu ea sau ce nu are peste 100 de ani. Şi azi am aflat că ascultă Amy Winehouse şi o suportă pe Lilly Allen, care e one of my guilty pleasures. Dară când afli despre ea că se uită la House şi la Seinfeld şi prinde toate glumele politice din South Park şi când joacă teatru şi se dă în leagăne cu tine, ce îi mai poţi cere ? Mihai, în schimb, este ecologistul nostru vesel şi drăguţ, care mereu pune o vorbă bună, iar Ilinca şi cu mine încă n-am reuşit să-i găsim defecte, ceea ce ne face să credem că e ceva foarte, foaaarte putred la mijloc, dar avem amândouă nasul înfundat ! (Măcar eu am o scuză, sunt răcită ... !) Eu am vorbit cu el prima oară pe-un forum cu o oră înainte să plec la întâlnirea cu niscai coşbuceni şi l-am recunoscut după tricoul cu cartofi prăjiţi. N-am putut să mă abţin să-l poreclez Mihai, the Grilled Cheese Guy, dar nu cred că s-a supărat. Trebuie să spun că m-a surprins de vreo 3 ori când a făcut nişte glume aşaaaaaaaaa de wiiiiitty că am crezut că deja am ajuns la facultate, nu în Coşbuc. N-am să uit niciodată ce impresie bună mi-a făcut de acele câteva dăţi (nu că în mod normal nu m-ar surprinde plăcut oricum).

De-acum trebuie să mă bazez pe noile mele relaţii, trebuie să las deoparte mândria, să nu uit cât de biiiiiiiiiiiiiine mă simţeam cu gaşca boşorogilor mei preferaţi, dar să mă simt şi mai bine cu ceilalţi.

Postul ăsta e probabil prea lung şi-aşa, fiind şi primul din conceptul blog. Las treaba aici şi aştept să văd de mişcă cineva vreo lăbuţă. Questions ? ;)

Pe mai târziu !

Ileana Bizirra,

Ţăcăneala întruchipată.

P.S.: Ştiu foarte bine că nu am vorbit şi de Leechu, de Trotsky, de Tudd sau de

Betty, dar le las aici în Post Scriptum o maaare îmbrăţişare să ştie că doar mi-a fost lene să mai înfloresc pe ici, pe colo textul cu alte năzbâtii preţioase.

*Ăla e Jimmy, piratul pe care l-am cunoscut la Vâlcele cu Maria, Alexe, Mihnea şi Uca.

The Rain Song

2010-08-26T16:02:00.000-07:00

Pînă acum toată lumea s-a intrebat ce-i cu ploaia, de ce ne calmează, de ce ne adoarme, nu ? Sau poate nu ... ei, bine, n-are nici o relevanţă oricum ! Vă spun eu acum şi cum stă treaba cu picăturile astea scurte, lungi, multiple, diferite, colore, rare sau dese. Ideea mi-a venit mai acum cîteva sute de ceasuri pe cînd afară era potop şi eu închisesem cartea, o pusesem pe jos lîngă pat şi adormeam încetul cu încetul, cum mi-e obiceiul. Doar că de data asta era şi-o muscă prin zonă şi bîzîia pe-atît de tare pe cît ar fi bîzîit un stup întreg de-albine. Aşa că am rămas trează uitîndu-mă în sus, la punctele teoretic transparente, dar foarte închise la culoare, care-mi băteau în geam. Şi-atunci m-am gîndit eu: "Oare de ce dorm oamenii mai bine cînd plouă?". Sigur, toată lumea se ia după oamenii noştri de ştiinţă şi îşi explică totul aşa: presiunea atmosferică e din ce în ce mai scăzută şi energia ţi-e suptă din trup şi te vlăguieşte şi .. .. şi aşa mai departe .. doar nu trebuie să vă zic eu ceva ce ştiţi ! Heh .. ! Dar asta e doar ce consideră ei adevărat !

Bun, acum să trecem la treabă. Vasăzică, de ce dormim mai bine ? Mai exact, de ce dorm copiii atîîît de bine pe ploaie ? Şi nu, nu în ploaie, ci într-o casă, într-un pat, sub o pătură, la căldurică; oricît de sadica aş fi, nu încerc să le fac poftă diverşilor cititori să se ducă să doarmă cu găinile sau în cuşca vreunui cîine pe timp de furtună. Ideea este fix aceasta : atunci cînd o picătură de ploaie atinge ceva mai dur decît blana unui cîine ciobanesc, ea scoate un sunet. "Poc". Şi ce se întamplă defapt? Sunetul răsare, copilul tresare şi ca prin minune formează o imagine care se bate cu perne cu diverse alte desene, încercînd să formeze un vis. Uite chiar aşa de uşor apar visele ! Aş vrea totuşi să vă povestesc şi cum are loc bătaia asta între imagini. Cu tot cu începutul, cu tot cu inceputul! Uitaţi de exemplu povestea visului complet neaşteptat al lui Ştefan .

Într-o bună seară, după ce Ştefan şi-a băut porţia silnică şi zilnică de sirop de tuse - tre' să menţionez că Ştefan era destul de bolnăvicios - şi-a strîns catrafusele aruncate prin bucătărie, s-a spălat pe dinţi - dacă eşti bolnăvicios, nu-nseamnă că nu te speli pe dinţi şi că nu te îngrijeşti, e pur şi simplu o condiţie a sistemului tău de apărare - şi s-a băgat în pat. Mama lui a venit să-l pupe de noapte-bună. Zis şi făcut, dar cînd dădea mama lui să iasă din camera, Ştefan a strigat :

- Nu pleca ! Mi-e frica de furtună !

- Ştefănucule, ştii cum ziceau prietenii părinţilor tăi cînd erai mic !

You say you want a revolution,

Well, you know, we all wanna change the world.

You tell me that it's evolution,

Well, you know, we all wanna change the wooorld !

But when you talk about destruction,

Don't you know that you can count me out ?

Don't you know it's gonna be ... alright ?*

Puţină ploaie n-o sa te omoare ! Cu o singură floare nu se face primăvară ! Acum închide ochii şi gîndeşte-te şi tu oleacă la prietenul tău din Portugalia şi la ce vremuri bune erau cînd venea pe aici vara .

- Dar, mamă ! Tu nu-ţi dai seama chiar deloc că mă cam enervează că nu l-am mai văzut de trei ani ?

- Of, ascultă-mă şi pe mine ! Furtunile nu apar pentru că e cineva supărat pe noi deasupra şi vrea să ne pedepsească ! Furtunile sunt simple ploi cu ceva vînt, gheaţă, şi o grabă nesfîrşită a norilor ... închipuie-ţi că stropii de ploaie şi norii sunt nişte irlandezi dansatori dezlănţuiţi ! Şi ştii că ei tot ce au sunt căldări de galbeni, trifoi şi curcubee întinse pe cer ca un cearşaf pe-un pat ! Noapte bună, Ştefule !

Băiatul atunci a ascultat, s-a înfăşurat în pat şi s-a culcat.

Dar eu ar cam trebui să fac o paranteză acum . E tare greu să le înţelegi unora visurile dacă nu le şti povestea vieţii . Aşa că aşteptaţi-vă la multe intervenţii ale mele printre picăturile de ploaie şi visul lui Ştefan .

Şi stropii de apă şi dulceaţă şi ciocolată şi îngheţată şi muffins şi .. şi ... (nu m-am gîndit niciodată la carii şi nu prea-mi bat capul şi nici n-am) au început să cadă prin capul lui Ştefan .

Primul strop fu un fiu de bucătar care îi dorea lui Ştefan un vis despre plăcintele care acelui strop de ploaie nu-i ieşiseră niciodată, în speranţa că acelui copil îi vor reuşi. Urma un strop care forma o simplă imagine cu o lopată azvîrlită hăăăăt, în depărtare, încă unul care prin codul loviturii, căzînd un pic mai pe-o laterală, lovind cu ură geamul, împraştiindu-se pe exact 23 de cm pătraţi, purta o imagine cu două oi care printr-un procedeu tare deşucheat, făceau schimb de blănuri !

(to be continued)

-----------------------------

* 'Revolution', melodie de la trupa pop-rock britanică The Beatles

Oferte de muncă pentru Dilematix

2010-07-27T16:13:00.000-07:00

Ok, avand in vedere ca e vara, nu putem trimite tema lui Dilematix prin scoli, ca nici budiguards-ii nu stau pe acolo, las si aici tema din numarul urmator si pentru ca nu toti cumpara ziarul si nu stiu despre ce este vorba, imi pare rau, daca ai intrat la liceu, e prea tarziu, nu mai poti publica aici. Dar daca esti mai mare, ia legatura cu mine pentru o noua revista condusa si de mine, revista in care poti publica pana la 23 de ani. Sper sa va placa noua tema Dilematix.

Dilematix a plecat în vacanţă şi a ales una dintre destinaţiile all inclusive propuse de voi, în numărul din iunie (nu vă spunem care, vom deconspira în numărul din septembrie, aşa că fiţi pe fază!). Problema este, însă, că vacanţa l-a costat mai mult decît se aştepta, depăşindu-i bugetul, iar acum are nevoie de ceva bani de buzunar, în afară de salariul pe care îl primeşte de la Dilema veche.

Aşteptăm oferte de munca pentru Dilematix! Singura lui pretenţie este ca job-ul său de vară să fie unul cu totul nou, care să nu existe în realitate, să implice multă imaginaţie şi creativitate. Puteţi să trimiteţi texte care să conţină „fişa postului” cu tot ce presupune ea sau compuneri în care să vă imaginaţi, pur şi simplu, prima zi de muncă a lui Dile la noul său job.

Trimiteţi textele pînă vineri, 27 august pe adresa dilematix@gmail.com. Sînteţi invitaţi să trimiteţi şi impresii despre lecturile voastre de vacanţă sau reportaje despre locurile pe care le-aţi vizitat şi despre oamenii interesanţi pe care i-aţi cunoscut.

Atenţie! Se acceptă doar textele în format doc, docx, rtf, scrise cu diacritice.

Sfaturi, dom'le !

2010-07-27T15:22:00.000-07:00

Domne, îmi pare rău, dar nu se mai poate aşa ceva ! Mi-a ajuns pînă în gît ! M-am săturat să-i aud pe toţi babalîcii de doar 30-40 de ani spunând: „N-am ştiut absolut deloc cum să-mi trăiesc tinereţea ! Am pierdut timpul dormind şi învăţînd la civică !”. Bine, domne, da’ de ce ? Motive nu găsesc şi mi se pare o idee cât se poate de proastă. Nu vreau să bag aciulea un clişeu mare şi gras, dar de câte ori putem rămâne repetenţi doar ca să ne distrăm fără oprire ? Până una, alta, nimănui nu-i place să rămână singur într-o clasă. Aşa că daţi-i bice, azvîrliţi telecomanda tembelizorului, daţi muzica la maxim, faceţi hopa în duş (pentru că poate unele Domnii ale Voastre vă spălaţi cu Wash&Go) ca să puteţi ieşi în oraş. Până acum am încercat să mă pun în pielea comedianului americano-evreu Jerry Seinfeld, pe care poate îl ştiţi de pe ProCinema. Acum o iau pe cărarea pur Zirra şi vă anunţ că de data asta m-au trimes să vă dau sfaturi celor care încep sau încă mai învaţă în gimnaziu.

Aş începe cu viaţa de maximă petrecanie energică, dansantă (ca un ceai dansant, de exemplu) şi plăcută a copilului din gimnaziu, ce nu prea mai este asa copchil ! Pentru cei care au mai dat din întâmplare de mine într-un număr mult mai vechi al lui Dilematix, eu povestisem cu câtă vervă mă avântasem din vara lui 2008, la trecerea mea dintr-a şasea într-a ... ia ghiciţi ! ... şaptea, că doar n-am rămas repetentă. (Cred !! Sper!!) Şi-acolo, ca şi aici, povesteam şi povestesc cât de bine e să mergi la concerte de mic, dacă ai ocazia şi, desigur, dacă te lasă ai tăi. Dacă aveţi şansa, veselii mei dilematixici, să aflaţi cum este să petreci cu prietenii, dansând – domne – daţi-i bătaie sau foc la poşte, să nu vă prind din urmă că-i vai şi-amar ! Iar în cazul în care aveţi şi fraţi or surori mai puţin verzi, ciuliţi urechile, că înafară de glumele pe care le fac pe seama Luminăţiilor Voastre, ştiu ei ce spun, iar cum puneţi lăbuţa pe-o invitaţie la petrecerile lor, ahoi, domne, prindeţi-vă bine cu un cârlig şi învăţaţi ce-i aia viaţa veselă de avangardist ! Pe scurt, sper că nu l-aţi ratat pe BOB DYLAAAAN pe 2 iunie !!!

Şi încă un mic sfat legat de ce-am bolborosit mai sus. Nu fiţi cu nasul pe sus cînd vine vorba de distracţii mai ieftine. Dacă eşti la o petrecere grozavă şi totuşi mai pune cîte unul vreo melodie proastă, cum se întâmplă de regulă, domne, învaţă să dansezi şi pe aia ca să nu-ţi strici cheful de viaţă. Chiar aşa, credeţi-mă, nu-i aşa grav că se scălămbăie tipul ăla popular şi drăguţ pe o melodie mai stupidă, el îşi întreţine mood-ul, cum se foloseşte mai nou. Din fenomenul acesta de-a dansa pe muzică ce nu ţi-e pe plac, cred eu că a izvorât aşa-numita caterincă.

Şi să spunem că aveţi nevoie, veseli dilematixici, şi de sfaturi pentru şcoală. Eu, fiind considerată revoluţionară şi răzvrătită a liceului meu, vă rog să nu vă luaţi în gură cu domnii profesori pe de-a moaca. Dacă aveţi probleme, deşi normal este să vă păstraţi demnitatea, ca mine, aşa, nu vă întristaţi dacă trebuie să apelaţi la ajutorul părinţilor sau ... chiar al meu ! Mă ofer cu dragă inimă !

În altă ordine de idei, fiecare profesor are mari aşteptări de la elevii buni şi foarte buni şi pur şi simplu un dram de speranţă în ce-i priveşte pe cei leneşi. De asmenea, fiecare profesor crede că materia lui este mai presus de a oricărui alt profesor. Important este să impresionezi şi să munceşti mult de tot într-a cincea si puţin şi printr-a şasea. După aceea, mai puteţi şi lenevi un piculeţ, sau chiar un pliculeţ ! Vă spun asta pentru că eu am stat în priză non-stop şi nu numai că am fost zombie, dar am şi avut de suferit de pe urma acestui lucru. Aşa că pluck!, pe tine, pe tine, pe tine şi pe tine, veseli scriitori dilii, vă deconectez pentru că sunteţi la sfârşitul clasei a şasea. După mine, cea mai grea clasă este a şaptea, alături de a cincea, iar cea mai uşuratică, deşi se spune că este diabolic-malefic-infernal de grea (nu-i credeţi, bat câmpii şi mint) este a opta. Dar vă rog frumos să mâncaţi pe pâine română, mate şi eventual geografie sau istorie pentru admiterea la liceu, care e ceva mai complicată.
Vă mai atrag atentia Înălţimilor Voastre să aveţi grijă cu cine vă-mprieteniţi, pentru că prietenii din ultimele clase de gimnaziu şi din cele de liceu rămân cam principalul anturaj de care o să vă bucuraţi o luuuuungă vreme. Eu cel puţin am un fost coleg cu care am ajuns prietenă în aşa fel încât ne tragem şi de şosete şi mai e şi tip ! Mă mai înţeleg grozav cu o fată de la olimpiada de engleză, dovadă că dacă mergi într-un loc în care oamenii au aceleasi interese cu tine, ai tone de şanse să legi prietenii trainice. Şi de ce tocmai cu ei m-am „înhăitat” ? De ce vagabondez, vorba vine, cu ei într-atât ? În primul rînd, ei fac ceva ce, din păcate, nu multţi mai practică, şi anume, au păstrat tradiţiile familiei ascultând muzică adevărată, din punctul meu de vedere, ca Beatles, Pink Floyd, clasici, sau Jethro Tull, Duke Ellington, mai puţin cunoscuţi, dar geniali ! Ce spun, domne, e să nu se mai ruşineze nimeni că ascultă oldies, ci să se mândrească cu asta (şi cu Pulp, Oasis, Gotan Projekt, Goran Bregovic), pentru că la liceu le vine aproximativ tuturor mintea la cap şi-aţi fi farul unei biciclete într-un sat cu 90 de locuitori.

Cam aste-ar fi sfaturile mele, dar şi fără ele, cred că voi, scriitori şi cititori veseli şi deştepţi, v-aţi descurca instant în gimnaziu, aşadar succes succint strangilat suspicios ! Vai, nu, mi s-a vărsta călimara pe tastură şi pe caietul de latina, iar profa o să mă omoare ! Nuuuu, am fugit, e o urgenţă ! Pam-pam !

După crucea nopţii până la patru-n zori de zi, mori de vânt, mori de vânt, zori de zi

2010-07-20T11:30:00.000-07:00

Am scris şi-am scris, ş-am scris ! Şi unui poet din Constanţa i-a plăcut şi mi-a postat interviul pe blogul lui.

Întrebările le-a făurit dânsul într-o noapte furtunoasă.

Amintiri din copilărie sau Cum una din surorile tale te lasă să cânţi la ea
Cu Ileana la un eTchai
1.Vioară ?
În toamna de dinaintea intrării mele în clasa întâi, taică-miu a avut o reuniune cu toti colegii lui de liceu şi ne-a luat si pe sora mea mai mare şi pe mine cu el la Moeciu. Acolo era şi un lutier cu nevasta lui, care era şi încă mai este proafă de vioară. Văzându-mă aşa mică şi ... cântăcioasă – fredonam non-stop pe atunci, dar încercam mereu să nu mă fac auzită, chiar nu ştiu cum de m-a prins –, tocmai când urcam noi muntele, şi ţin minte exact cum era vremea şi cât de limpede şi rapidă era apa dintr-un izvor pe care tocmai îl traversam, m-a învăţat Frère Jacques şi I l-am cântat din prima corect şi ritmic, şi mai ales melodic. Atunci ea i-a propus lui Matei, aşa îi spun lui taică-miu, să mă dea la şcoala de muzică. Din septembrie mă căram cu o cutie de vioară 3/4 şi cu o vioară de un sfert înăuntru. Nu găseai cutii mai mici pe vremea aia, dacă nu aveai câteva milioane bune pe care nu ştiai cum să le arunci pe fereastră. M-au chinuit 3 ani, iar într-a IV-a, vioara era ‘un şarpe veninos, care mă muşca prea tare. (Chiar şarpele cu pene. O zi zboară, o zi nu zboară. Azi … nu zboară.)’ Într-o bună zi m-am răstit la mama şi i-am spus că nu mai vreau să fac vioară. Ea, calmă, mi-a spus că dacă la sfârşitul clasei a V-a încă mai vreau să mă retrag, mă lasă. Dar într-a V-a, am dat de o piesă care mi-a mers la suflet şi am spus pe sub mustaţă că mai stau un an, doi, ‘de gust’. Evident că deja îmi plăcea la nebunie instrumentul. Mai încolo, mi-au dat să cânt Bach, şi aşa m-au îmblânzit de tot, pentru că e unul din compozitorii mei preferaţi, dintre ăia pe care i-am interpretat. E chiar adevărat că vioara te ajută să te descarci când vrei să tragi cu pumnul în perete. Vioara, dacă am posibilitatea s-o folosesc, devine prietenul meu el mai bun, când nu pot apela la orişicine.
2. Cel mai des vorbeşti despre …
Cai verzi pe pereţi ? Îţi dai şi singur seama cât de greu mi-este să răspund la aşa ceva, nu ? Problema este că există diferite perioade în viaţa omului şi îşi mai schimbă ascuţimea limbii, îi mai cade un dinte, se plânge de alte foi de dafin. Anul treut ţi-aş fi pălăvrăgit despre trupa mea preferată românească din underground, Les Elephants Bizarres. Acum m-am împrietenit cu ei şi nu mă mai fascinează într-atât fiecare nou concert, pentru că deja nu mai ştiu cum să dansez şi altfel. Dar dacă mă gândesc mai bine, îmi dau seama că aproape întotdeauna ajung să vorbesc cu oricine ori despre muzică, şi atunci menţionez automat Beatles şi The Doors, ori despre slujba mea extrem de plăcută. Da, m-am angajat la 14 ani la un ziar şi mai mereu ajung să introduc cumva faptul că citesc în 5 zile 400 de texte maxim primite de la şcoli, copii sau părinţi. Îmi place să spun cu gura nu întredeschisă că am rubrica mea personală într-un ziar cam de copii. Dar nu aveţi habar cât de simpatice sunt textele pe care le citesc eu. Medicaţia perfectă pentru orice depresiv, v-o garantez. Plus că slujba asta m-a trimis la ateliere de scriere pe la Cluj, pe la diverse lansări de carte, pe la evenimente. Nu mă apuc, că nu mai prindeţi din urmă.
3. Cărţi ?
Am un teanc în faţa căruia salivez, dar n-am o zestre suficilient de mare pe care să mi-o pot vinde contra unei cantităţi mari de timp. În clasa a II-a mi-a dat cadou mama “Prinţul Mio şi căluţul fermecat”, carte care mi-a plăcut enorm de mult, fiind de aventuri. Ţin minte perfect prima pagină. Era povestită dispariţia unui băieţel de 9 ani şi detaliată, iar ultimul enunţ de pe pagină dezvăluia că naratorul era băieţelul însuşi. Era amuzant pe vremea aia. Cartea asta le-am recomandat-o tuturor puştilor care n-aveau chef de citit şi s-au convins singuri că merită.
La întrebarea asta cre’că tre’ să răspund şi pe faţă, nu prin glumiţe şi povestiri. Pe moment l-am descoperit pe Dostoievski. Până acum îl iubeam pe Italo Calvino la maxim, dar le mai fac loc şi altora încetul cu încetul, mai ales pe Baronul din copaci, care poate fi-nmânat până şi-unui copil de clasa a VI-a. Mi-am dat seama că Terry Pratchett şi Neil Gaiman sunt de citit în vacanţe între cărţi adevărate. Un scriitor român preferat ? Caragiale, de unde l-am inventat şi pe Carangeluş, îngerul meu păzitor. Ca să fie clar, ‘ş’-ul din coadă apare ca să-l facă să pară mai tandru şi mai copilăros. Preda nu-i deloooc rău. Am urât-o pe Mara, în schimb. Doamne, tre’ să mă mai şi opresc. Doar un P.S.: Le-am mai făcut loc în cercul iubăreţ şi lui Salinger, Capote şi Vonnegut, anume lui Catcher in the Rye, Harfa de iarbă şi Cat’s Cradle. Stop !
4. De-a v-aţi ascunselea.
Răspunsul cel mai copilăros care-mi vine este: “Nu mi-a plăcut niciodată jocul, pentru că mă dureau genunhcii şi pierdeam mereu, sau trişau ceilalţi". Altfel, nu, de mulţi ani de zile nu mai joc nimic care implică alergatul. De pe la 11 ani eram deja o băbuţă cu o cărticică în mână mereu sau doar una care se lua la harţă cu surorile ei mai mari, pentru că era de o sută de ori mai satisfăcător.
Nu mă ascund de nimeni, de nimic, pentru că ştiu să zbor, dar nu veniţi să-mi cereţi lecţii, sunt o egoistă !
5. Cine-i Zirra ?
Un compozitor bătrân de tot. Defapt e mort de mult, mult timp. A scris opere ale poveştilor pentru copii. E doar o poveste în viaţa mea formată şi din caietele cu ultimele 2 opere nepublicate, două poveşti de dragoste, pe care am de gând să le cânt eu la vioară şi să le lansez. Zirra mai e şi un actor vestit pe care nu-l cunosc din poveşti, aşa că îl declar irelevant acestui nume. Zirra mai e bunica mea de curând decedată, care 10 ani de zile a suportat o bătălie soră cu moartea oricum, într-un pat, dintr-o căsuţă cu 4 etaje, timp în care ea a reuşit să-şi păstreze speranţa vie, în ciuda tuturor bolilor şi suferinţelor pe care le-a suportat. Matz, cum i se spunea, e eroina mea preferată şi chiar un model în viaţă. Zirra mai e şi o ramură întreagă de arheologi care au săpat, nu glumă. Şi nu doar groapa personală.
6. Muzeul tău al literaturii române.
Pot să spun că Muzeul e una şi crâşma din spate alta ? Eu mai mult timp îmi petrec în spate cu prietenii la o bere sau la o masă de prânz în oraş pe nerăsuflate, însoţite de-o vorbă bună.
Am fost dezamăgită când am fost la cel din Bucureşti. Să fi fost fiecare artefact însoţit de-o poezea mică sau de-o scurtă povestire. Mai multe port-cigarette-uri şi pipe ale lui Topîrceanu, stiloul lui preferat, proiecte cu niscai copii pe poezelele lui Nichita Stănescu. Asta mi se pare destul de important, să se facă proiecte cu viitorii noştri intelectuali, că deja e gravă situaţiunea. Să găseşti câte o sală dedicată fiecărui scriitor mare, fiecărui clasic, chiar fiecărui scriitor român la modă, sau pur si simplu secţiuni pe epoci. Măcar să ştii o treabă. Vreau o sală mare numai pentru Cărtărescu, una imensă pentru Caraiale, evident, una mijlocie pentru Nichita Stănescu, şi câte una mică pentru Arghezi, Foarţă, Preda, Naum, Sadoveanu, dar să nu-i aflu pe Slavici sau pe Teodoreanu în camerele lor proprii.
7. Dacă-i soare …
Leşin pe stradă, pentru că sunt hipotensivă. Dacă-i ploaie, ies să fac un duş rapid. Mi-ar plăcea să pot alerga pe-un câmp in timpul unei ploi torenţiale. Dacă-i soare, mă găseşti la butoi, în curte, cu toţi prietenii mei, la o bere/un chicco, povestind cele mai noi întâmplări care mai apoi devin istorie, iar dacă-s straşnice, eu le trec pe hârtie sub forma unui desen. Dar dacă se anunţă o caniculă imposibil de suportat, o tulesc la Vâlcele, un sătuc mic şi frumos, la căsuţa mea de pe marginea râului, alături de-un câmp etern de lat, plin de maci. Acolo produc per săptămână 10 perechi de cercei, echivalentul mai multor chestii defapt, am terminat tot acolo şi 20 de ilustraţii ale unui caiet cu poezii şi cântece pentru copii mici, din 60. Acolo am terminat, când bătea un soare prea copt, deşi pe dinăuntru era crud de-a dreptul, în sufletul lui, un tablou început încă din decembrie. Acolo pot să rad 600 de pagini, fără grabă în patru zile. Ăla e paradisul meu, cât timp am multă muzică la îndemână. A, şi dacă-i soare, mă mai găseşti în hamacul din curte, sub viţa-de-vie sau între doi meri la Vâlcele, citind sau dormind.
8. Scrii ca să …
Încerc să le mai aduc oamenilor buna-dispoziţie, dar să le şi atrag atenţia când diverse vapoare ale ţării ăsteia se duc de râpă. Poate că e prea folosit răspunsul ăsta, dar în general nu e o minciună. Scriu şi ca să avansez în zisa mea carieră de persoană care mai publică pe unde poate. Nu am de gând să-mi spun jurnalist, că nu-mi place categoria de oameni, dar nici nu stiu cum să mă numesc. Publicist ? Da, poate că asa mai merge. Eu mai scriu şi cu speranţa că măcar unii citesc şi printre rânduri să vadă că lumea nu e complet roz. In fiecare text pe care îl scriu am măcar o remarcă ironică sau doar cu subînţeles la adresa României de azi, de ieri, de mâine. Nu mai mult, pentru că nu dă bine pentru un copil de speţa mea. Scriu şi ca să mă descarc. Nu cred ca numai cuvintele îţi mai absob dracii, dar văd şi o variantă mai simplistă: Omul care scrie la computer când e mâhnit puternic tastează foarte repede şi cu mult avânt, deci, bate clapele ! De-aia aş şi vrea un pian, dar nu-mi încape pe uşă, amuzantă poveste.
9. Creion, pix, stilou sau pană ?
În ciuda faptului că sunt extrem de old-fashioned, nu folosesc pana, deşi aceeaşi problemă cu uscatul vârfului o am şi cu stiloul meu preferat. De ce scriu cu stiloul ? Pentru că tot cu el şi desenez. Fac grafică liniară, să spunem, cu un stilou cu peniţă gigantic de subţire. Până acuma aveam multe stilour chinezeşti, pentru că în general au peniţe pe care nici nu le vezi cu ochiul liber, dar de multe ori se blochează, ca şi actualul, care este de o banalitate pură, şi pătează totul. N-am mai folosit pentru că din 10, toate aveau câte un defect, aşadar m-am dat bătută. Folosesc numai cerneală neagră, pentru că îmi place să pot vedea cum devine maronie cerneala pe hârtie când e pe terminate, iar contrastul pe foaia alba-gălbuie e mult mai armonic, chiar si melodic.
10. Dacă cine, de ce ?
Pentru că ştie să respecte oamenii şi opiniile lor, pentru că are o vastă cultură muzicală pentru vârsta sa, pentru că citeşte scrijelituri adevărate, nu doar Harry Potter (chiar dacă încă îmi mai plac şi mie cărţile), pentru că mă ia cu binişorul, nu mă oftică, ştiind prea bine cât de colerică sunt. Dar e musai să iasă din carapace şi să fie gentil. Şi pentru că are borcanul plin de vise şi voinţă să deschidă capacul şi să zboare cu ele, ţinând pasul !
Dar dacă nu ? Atunci îmi pun un mac după ureche şi mă uit la bucăţile mele de lut, le modelez şi îmi procur orişice am nevoie.

Interviurile sale cu nebunii frumoşi, pintre care se pare că mă număr şi eu, sunt în cadrul unui proiect pe lungă durată, despre care, îmi pare rău, nu ştiu mai nimic.

Link-ul: http://jokerman-cuibdecuci.blogspot.com/2010/07/amintiri-din-copilarie-sau-cum-una-din.html