Învăţămîntul de rahat din România

Obosit ca o furnică



De ce vin unii şi ne dictează şi nu vor să transforme probleme complicate în basme de adormit copii ? De ce merg la simpozioane de mate, deşi nici nu-mi ştiu formulele geometriei în spaţiu ? De ce eram înnebunită după algebră într-a cincea şi de ce acuma mi-e silă cînd aflu că încep orele de zlatematică ? De ce am învăţat eu în 2 ani mai multă germană de la Frau Săvinuţă decît în primii 5 ? Mi-ar plăcea ca toţi profesorii să fie într-atît de dedicaţi precum profesoara mea de geografie, cu care dezbatem fiecare idee măruntă după plac şi timp !
Aş fi vrut să îmi încep articolul condamnînd prima lege complet ridicolă, – pe lîngă interzicerea existenţei băieţilor cu buze roşii – scoaterea din funcţie a profesorilor ieşiţi la pensie şi nerespectarea posibilităţii de a-şi prelungi aceştia anii în învăţămînt. Dacă asta ar fi pasiunea mea, de ce să mai trăiesc în singurătate ? Da, ar fi timpul să călătoresc, dar cu ce bani ? Încă o prostie mai e ignorarea diverselor grade şi promovări ale profesorilor şi anii vechime.
Ce trist îmi pare cînd aflu că la Facultatea de Matematică te duci o dată pe semestru, îţi iei vreo 500 de probleme pe care le lucrezi acasă, iar apoi te prezinţi la examen. Şi mai tare mă enervez cînd îmi amintesc cîte profesoare de română am avut anul trecut. Începînd cu o cucoană care ne dicta precum unor papagali, la o alta care ne povestea cum şi-a luxat „mînilii” şi ne mustra spunîndu-ne „puişor, lasă ifosele la poarta şcolii!”, şi nu spun că nu avea neaparat motive ... apoi am avut o domniţă tînără, abia absolventa literelor care ne preda conjuncţiile explicîndu-ne cum că „pentru ca să este o sintagmă ce trebuie evitată pentru ca să vorbim corect româneşte !
Şi de ce să se mai aştepte în cazul ăsta domnii profesori să se chinuie toţi cu temele ? De aici a pornit fenomenul de copiat la greu. În fiecare clasă sunt 5 elevi silieori şi dau să copieze, salvînd onoarea clasei model ! În unele şcoli s-a şi dezvoltat o afacere din asta ! 5 lei tema la germană, 10 la mate şi 8 la romînă, iar toate eseurile sunt cu siguranţă 15 ! Pauzele sunt supermarketurile de unde se procură acestea.
E-adevărat că elevii absentează foarte mult, psihic, visînd la diverşi tipi pe care i-au călcat din greşeală pe palton în metrou sau doar la burito-ul de pe masa din bucătărie care-i aşteaptă calzi acasă, dar profesorii chiulesc de două ori mai mult în ultima vreme, şi nu mă leg numai de şcoala mea sau de liceele din Bucureşti, ci pînă şi de cele din Galaţi şi din Cluj. Exemplele degeaba vi le-aş da, pentru că înafară de oştenii din revolte, nimeni n-ar fi în cunoştinţă de cauză. Sigur că toţi plozii se bucură de-o oră de jucat macao şi cames, sau doar Killer, predă-te!, dar cu ce rămîn de aici ? Cu noroc în cărţi ori în dragoste ? Şi ore în plus de studiu acasă. Şi teme în plus la meditaţii, pentru că profa de romînă şi-a luat concediu medical fără vreun motiv ... !
Nu spun că de printr-a 7-a nu încep şi colegii să tragă chiulul din cauza vreunei teme nefăcute sau doar din lipsă de chef, dar în ultimii 3 ani de zile am văzut cum nimeni nu mai are tragere de inimă cînd îşi predă materia.
Ştiu din povestiri din străbuni cît de greu era în perioada comunismului, şi din cărţile lui Creangă, iar din manualul de latină cum era sistemul de învăţămînt de pe vremurile romanilor. Dacă un elev nu învăţa sau nu se puirta cum se cuvine, la romani, profesorul devenea plagosus şi avea dreptul să le tragă elevilor o mamă de bătaie ca la carte, iar pe vremea comunismului ajungeai imediat la direcţiunea şcolii şi nici nu vreau să mă mai gîndesc la ce păţeau săracii copii. Pe deasupra, materia era una strict raportatată la „măreţia” liderului nostru şi toţi purtau rucsaci de cîte 10 kile. Iară în timpul lui Creangă, învăţătorul avea şi el voie să te bată cu nuiaua pînă şi dacă nu veneai la ore, darămite dacă făceai prostii. În ziua de azi, parcă s-ar fi inversat rolurile ! Dacă un profesor îndrăzneşte să ridice mâna asupra vreunui copil, riscă să fie concediat, iar dacă îi trage vreo palmă peste figură, nu numai că iese un scandal monstru în şcoală, dar părintele elevului vine şi se plînge la directori, iar profesorul rămîne traumatizat pe viaţă văzînd lipsa de autoritate pe care o are asupra unor persoane de trei ori mai tineri. E complet ridicol că elevii au mai multă putere asupra profilor decît ei. Şi continuînd pasajul despre comunism, anii 1900 şi perioada romană, pe atunci şcoala ocupa tot timpul evelului, permiţîndu-i maxim o zi de distracţie ! Acum şcoala, temele, învăţatul şi dormitul de abia acoperă jumătate din timp ! Din cauza asta toţi aleargă pe terenul de tennis, îşi lasă deştele să le alunece pe pian sau le ţin prea încordate pe gîtul viorii, merg la cursuri de italiana la Schiller sau iau lecţii de dans ! Şi de abia dacă îţi dedici toată jumătatea ailaltă acestor acţiuni extraşcolare simţi că faci ceva cu viaţa ta şi te poţi considera la fel de ocupat precum sora ta de 20 de ani care obişnuia să ajungă acasă la opt obosită ca un cîine !
Pentru seara asta cred că este de ajuns. Luna o văd pe fereastră şi cîinele-mi latră-n timpan de o oră şi ce să mai zic de bîzîitul buburuzelor ! Licuricii se sting, semnalul e clar ! Noapte bună !


Ileana (Bi)Zirra,
clasa a VIII-a B
într-un liceu mai varză decît săptămîna trecută: Alexandru Limax :)

Official link: http://dilemaveche.ro/sectiune/dilematix/articol/obosit-ca-o-furnica

Moda si mofturile generatiei mele

*Note: I've finally made it into the Dilema Veche newspaper after kicking and screaming and writing. Well, not really, but writing, yes :-P Aciulea e varianta fara cele 3 randuri scoase asa cum e original in ziar. A aparut in editia nr. 313, Anul VII, 11-17 februarie 2010 :-) Lookie here: http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/codul-lui-tocqueville Enjoy:

Nu mai există un stil specific Bucureştiului. Am ajuns precum America: o salată compusă din toate trendurile, fără vreun bob de mazăre remarcat.
Prin ultimii doi ani ai mileniului trecut cel mai des îi călcam pe picior din greşeală în metrou pe emoizi, dar anul ăsta parcă cel mai des mă împiedic de pipiţe şi oameni de afaceri ... !
Pipiţele nu sunt ceva de domeniul mileniului ăstuia la noi, ci o gripă care a răzbit puternic în ultimii patru ani, avînd drept simboluri prinţesicile ta-tii, vopsite blond ori roz, care îşi petrec jumătate din timp la Mall Băneasa – „E cel mai mare din Europa, fată !” – cumpărînd orice pereche de blugi coloraţi, cu cît mai mult sclipici şi farmece, curele mari de piele cu diamante false care te orbesc în tramvai; bluze foarte stîmte pe trup şi ele cu cît de multe zorzoane posibile, bolerouri cu imitaţii de piele de leopard. Aceste prinţesici se balansează puternic pe toace de doisprezece centimetrii ţuguiate şi subţiri ca firul de păr. Probabil că ar fi de o sută de ori mai bine dacă domnişoarele acestea nu şi-ar lăsa la vedere anumite părţi ale cursului inferior şi mijlociu al şinei spinării. Le auzi trăncănind despre noile telefoane Samsung, glisante, aurite, pe care le-au primit de la tăticul. Piţipoancele au feţe mititele, dar guri uriaşe, iar dacă le greşeşti cu ceva, te trezeşti în centrul unui tsunami de înjurături care mai de care mai inovatoare. Domnul să te ferească să îi tai calea cînd se coboară din tramvai !
Cel mai adesea, piţipoancele sunt însoţite de un grup de masculi feroce cu geci negre foarte strînse pe torace, blugi cu rupturi şi sclipici masculin, se spune, tenişi Nike sau Adidas originali, negri sau albi, lanţuri masive de aur şi argint, ascultînd Guţă şi Hruşcă la maxim la difuzorul telefoanelor de fiţe prin autobuze. Ei, cocalarii, te fluieră pe stradă, iar dacă ai nenorocul să te întorci cu faţa spre ei, primeşti o replică precum: „Hei, tu, Harry Potter, da, tu ! Ce medie ai la română de nu ştii să vorbeşti, mă, Olar Păros ?”.
Oamenii obişnuiţi care nu caută să se diferenţieze de ceilalţi se mulţumesc majoritatea cu o pereche clasică de blugi de la orice magazin semi cunoscut sau de la second-handuri. Pot spune că orice hanorac vişiniu, gri cu pătrăţele sau albastru cu alte forme geometrice şi o jachetă de orice culoare sunt fix ce se poartă, de la 4 ani la 30. După aceea se căsătoresc şi sunt manipulaţi de consoartă.
În continuare se remarcă rockerii adevăraţi, superficiali sau în curs de dezvoltare. De cinci ani de zile eşti în trend dacă ştii să mînuieşti o chitară, mai ales dacă e un fender electric.Uite aşa s-a dezvoltat tipul rockeriţei superficiale care ştie cea mai simplă melodie, „Wish You Were Here” a trupei rock britanice Pink Floyd. Ele poartă cel mai adesea tricouri originale de sute de euro cu trupele AC/DC Metallica sau cu Jim Morrison, fără măcar să ştie diferenţa între Led Zeppelin şi Green Day, aceasta din urmă fiind o trupă punk, ce este adesea asemuită cu Red Hot Chilli Peppers şi Coldplay, o trupă specifică generaţiei emo.
Rockerii adevăraţi sunt foarte retraşi, din cîte am observat eu, şi foarte puţin sociabili. Preferă haine sumbre, paltoane negre, lungi iarna, au tunsori exacte sau complet dezordonate, cu plete rebele şi bocanci, de cele mai multe ori, şi ei poartă tricouri originale, dar nu neapărat cu Grateful Dead sau Queen, ci şi cu poantele designerului Alexander Timofeev sau ale lui Paul Dean.
Punkiştii sunt deseori încurcaţi cu cei emo, punk-ul stînd la baza fenomenului. Ei poartă blugi rupţi cu un lanţ sau două, brăţări cu ţepi şi capete de mort, adidaşi sau tricouri Ed Hardy, se machiază cu dermatograf foarte accentuat, au poate şi o creastă colorată în cap şi maieuri prin care îşi arată muşchii.
Emoleţii sunt leiţi aproape, dar nu ai să-i vezi pe ei cu o coamă de cocoş, ci cu o pleată peste ochiul drept, dreaptă, neagră dacă se poate, poartă mai des blugi negri, mai rar maieuri, dar cu siguranţă sunt 80% in doliu şi îţi vorbesc cu jumătate de gură.
Încă mai există şi hip-hoperii, care poartă blugi largi, maieuri albe extrem de lungi, şepci cu dosul, bling-bling-uri şi te salută cu „Yo, ma man!”.
Stilul hippie nu a murit niciodată complet, iar în ultimii doi ani din ce în ce mai multă lume a început să se exprime. Din păcate, fiind mai nou mult la modă, a apărut şi tipul superficial care ştie numai „We All Live in a Yellow Submarine” de la Beatles şi poartă aiureli de toate culorile. Mai există genul hippie-ului bogat, ceea ce este un oxymoron, dacă nu vă e cu supărare, ce poartă fuste lucrate de Anne Klein de la The Little Groovy Hippie Shop sau Zara, în acelaşi timp şi o pereche de pantaloni de pînză vişinie, trei cămăşi fluturînde, toate cumpărate cu sute de milioane, numai in speranţa de a fi observat(ă), în cele mai multe cazuri. Mai există totuşi hippie adevăraţi, care chiar nu sunt materialişti, se îmbracă aşa cum dă Domnul frecvent, sunt visători, îşi lasă plete complet nebune în valuri şi sunt paşnici.
Cu acestea spuse, cred că pot încheia călătoria prin Bucureştiul nostru american.


Ileana Zirra, redactor colaborator Dilematix, clasa a VIII-a B, intr-un liceu din ce in ce mai mizerabil.

Profii dorm la scoala?

Prinde-mă dacă mă poţi vedea că am călcat pe linii ! :P

Io-te c-a venit timpul să vă desenez şi eu ceva în colţul ista de ziar, nu numai voi !!! Hopa, am uitat că m-am tehnologizat ... scriu la computer. Da, păi, să dansez pe tastatură cu noii mei balerini cu clopoţei de viperă. Las’ că seamănă ! Merge ş-aşa.
Probabil vă întrebaţi de ce în numele Moşului Dan-An-Pan am venit aici fără un alt Moş Tehno sau Rap ca voi. Ei, bine, de vreţi ori nu, m-am hotărît să împart informaţii despre obiceiurile copilăriei, personale într-o măsură mai mică sau mai mare, ca pe feliile de tort la ziua Anei şi a Dianei. Sper că n-o să-şi piardă din farmec amintirile acestea, fiind disipate pe paginile astea în casele fiecăruia, pe toate străzile, la toate chioşcurile ...
Şi de ce tocmai eu ? Tocmai pentru că sunt mai „fresh”, aşa cum se spune zilili ăstea !!! (închipuiţi-vă că vocea din capul vostru care vă povesteşte ce citiţi se transformă într-o băbuţă cu voce tremurîndă, supărată că nu ştie să schimbe canalul la tembelizor).
Mai ţineţi minte măcar vreun joc din tinereţea-ntîi ? Hai, toţi aveam grijă să nu călcăm pe linii cînd venea vorba de străzi pavate cu pătrăţele, iar dacă aveam să călcăm, aia era ! Eu cel puţin aş fi fost detronată, iar Lumea Cheie în care trăiam eu pe atunci m-ar fi dat afară. Acum începeţi să vă mai amintiţi ? Nu ? Păi, atunci să vă mai scriu aici de alte lucruri des întîlnite. În autobuz, pe stradă, în vizită şi mai ales la mare, regula era să nu îmi prindă nimeni privirea ! Ştiam eu cum trebuie să întorc capul, simţeam cînd are de gînd orice om să se uite în direcţia mea, iar în momentul următor nimeni nici măcar nu ştia că mă uitasem în direcţia sa. Mai tîrziu, am constatat că e mult mai uşor să-mi folosesc doar ochii. Dar nu era aşa de palpitant, aşa că am continuat să-mi folosesc capul ! Şi totuşi, mă miră cum zilele astea, toţi copii din autobuze stau cu nasul lipit de geam şi ignoră orice pisicuţă de toate culorile care fuge pe acolo, sau îşi analizează unghiile în timp ce apare şi un cîine care o latră pe pisicuţă, şi zboară, pe bune, prin autobuz după sărmana ! Nu glumesc ! Am văzut aşa ceva, iar copilaşul, Dumnezeu să-i dea curiozitate, îşi rodea unghiile cu zîmbetul pînă la urechea stîngă ! Adică, ăsta e comportament de diavol mic, vesel non-stop, hiperactiv şi amuzant ? Doamne fereşte !
Da’ să revenim la subiect – şi predicat –. Cine a mai avut obiceiuri de călătorie cu maşina ? Jocul meu preferat era „Pretty Eyes”, care n-avea nici o legătură cu ochii tăi sau ai mei. Eu stateam întinsă pe bancheta din spate a maşinii familiei si mă uitam pe sus să văd ce maşini veneau înspre noi, iar în funcţie de forma farurilor, erau orcşi sau elfi. Eu eram elf, desigur ! Daciile berline, cu farurile lor mari şi sincere, erau de partea mea. Renault Clio-urile, de asemenea, că parcă-mi zîmbeau, şi nu mă pricep la maşini, şi nici atunci nu mă pricepeam pe atunci, dar pot să spun că Mercedesurile aveau farurile în jos, iar mie mi-era groază de ele. Ele erau cele mai rele, împreună cu dita mai camioanele, care întotdeauna mă prindeau pentru că erau mai înalte decît maşinuţa în care mă aflam eu.
Nu numai eu îmi mai amintesc toate acestea, colegii mei ţin minte multe, şi pun pariu că măcar la sfîrşitul articolului o să vă minunaţi de cîte făceaţi în copilărie şi voi ! Betty, fosta mea colegă de bancă din clasa a II-a, avea mania de a sări în fiecare baltă din drumul ei de la grădiniţă spre casă (şi să vă spun un secret, făcea asta inclusiv la şcoală... ! ) Şi mai făcea ceva foarte amuzant pe cînd mai avea părul lung: În timp ce învăţa, îşi făcea codiţe împletite de plictiseală, că, na, cui îi place să înveţe singur acasă ? Betty mi-a mai scris aici şi cum că îi plăceau foarte mult baloanele ... Asta îmi aduce aminte de jocul meu cu Nelson, oricare balon pe care puneam mîna, de îl legam cu o sfoară, îi vorbeam în engleză şi îl mustram că merge pe jos unde se va sparge. Dar, din păcate, oricum îl spărgeam în nişte spini din biblioteca din sufragerie, pusă foarte sus, pe un raft la care nici măcar nu ajungeam. A, şi asta îmi aduce aminte de o altă regulă pe care o aveam cînd stăteam acasă. Trebuia să merg pe vîrfuri, nu ca să evit s-o trezesc pe sor-mea sau ca să nu mă audă părinţii, ci pur şi simplu de voie. Iar dacă îmi pierdeam echilibrul o secundă, şi puneam călcîiul jos, mai trebuia să merg pe vîrfuri încă o oră.
Nu numai romînii au obiceiuri copilăreşti. Mi-am rugat un prieten, doctor serios de tot, din America, să-mi scrie şi el despre obsesiile lui din copilărie. Şi Patrick a fost aşa de amuzat de idee, încît uite ce chestii mişto mi-s trimes ! Nici măcar nu-mi vine să mă bag, că-s prea bine scrise, aşa că le-aş traduce direct ! Dar probabil nu mă voi putea abţine să nu mă bag măcar atîtica ... a devenit deja un obicei al meu.
- „Niciodată, dar absolut niciodată nu îmi lăsam mâinile sau picioarele să-mi atîrne peste marginea patului ! Mi-era o groază nebună de monstrul de sub pat, care avea să mă tragă în adîncuri.” Iar Patrick nici măcar nu prinsese episodul acela cu The Boogie Man din The Powerpuff Girls de pe Cartoon Network. Acum 40 de ani nu existau decît Loony Tunes. „După care, peste o vreme, mi-am dat seama că monstrul din dulap era acolo să mă apere de cel de sub pat, aşa că totul a mers de la sine !”
- „Toată lumea îşi tundea gazonul în linii drepte, aşa că eu îl tundeam pe al nostru un cercuri perfecte.”
- „Îmi mîncam mai întîi legumele, iar carnea o lăsam la urmă, pentru a o savura pe ea şi numai pe ea!” Asta îmi aminteşte de unul din primele mele obiceiuri. Cînd mama cumpăra bomboane, eu furam cîte 2-3 şi le ascundeam într-un sertar din camera mea, al mamei defapt, în care nu umbla nimeni niciodată. În fiecare zi luam cîte o muşcatură muniiiiisculă. Sigur, n-a mai ţinut cînd i-am spus surorii mele unde îmi ţineam proviziile.
- „Dacă deschideam uşa cu mîna stîngă, tot cu stînga trebuia s-o închid. Aceeaşi regulă i se aplica şi mîinii drepte !”. Nu cumva făceaţi şi voi aşa ?
-„Întotdeauna am crezut că profii trăiesc la şcoală.” Şi eu, si eu ! -„Nu puteam lăsa telefonul să sune de mai mult de trei ori. Trebuia să răspund înainte să sune a patra oară.”
Cred că pot încheia zburdalnică precum fac întotdeauna, nu numai pentru că sunt sigură că mi-am făcut datoria, dar şi pentru că încalc limita de cuvin - Ileana (BI)ZIRRA, clasa ixulescu intr-o scoala proasta.

Official link on tah internets: http://dilemaveche.ro/sectiune/dilematix/articol/atentie-la-monstrul-de-sub-pat

Catcher in the Rye

A venit timpul sa pun p-aci si urmatorul articol care nu tre' sa se piarda prin arhiva computerului, caci ea o crapa intr-o buna zi, si foaia din camera s-o arde !
So..there we gooo !

De Veghe în Lanul de Secară

J. D. Salinger

“Ştiaţi că atunci cînd vine iarna peştii pur şi simplu îngheaţă unde sunt deodată cu apa ?” - Glumesc, desigur !
Am apărut şi eu aici, să le propun colegilor mei publicişti şi cititorilor un pic mai mărişori, poate de vreo 12 – 14 ani şi urcînd pînă la 63, după mine, să pună mîna pe o carte deghizată sub numele “De Veghe în Lanul de Secară” scrisă de un om minunat care şi el se ascunde sub numele de J. D. Salinger. În cartea despre care vă zic este vorba de un băiat de şaisprezece ani, pe nume Holden Caulfield, care, din păcate, era cam leneş şi tot trebuia dat afară din diverse şcoli, dar să nu vă închipuiţi că ar trebui să îl imitaţi pe acest prieten al meu ! Ei bine, şi într-un an e dat afară de la Pencey, un colegiu de excepţie din America, chiar înainte de Crăciun. După o zi de vacanţă petrecută la şcoală, atmosfera îl deprimă, aşa că se duce şi îşi ia la revedere de la profesorul de istorie şi o porneşte spre New York, unde are să-şi petreacă următoarele zile. N-aş îndrăzni să vă spulber curiozitatea şi-am să vă zic doar că Holden se considera, ca mulţi dintre noi, dar într-un fel deosebit, pentru că el era un pic ţache, dacă înţelegeţi la ce mă refer, foarte matur, ceea ce dacă stai să te gîndeşti, e ciudat, avînd în vedere că el era deprimat. Atunci cînd eşti deprimat mîndria dispare cu totul. Iar pentru că se considera atît de matur, intră in diverse belele de adulţi. Şi printre altele, Holden încearcă să-ţi dea impresia că ştie mult mai multe decît ne povesteşte, şi e adevărat că ştie el multe lucruri, dar, uite, tocmai pentru că nu e un adult în toată firea, ci doar pe drum, face multe greşeli pe care după aceea le regretă. Uite aşa planul său se tot destramă, rezultînd spre sfîrşitul cărţii o nuanţă nouă şi mult mai accentuată de depresie. E adevărat că acţiunea din „De Veghe în Lanul de Secară” nu se mişcă precum un biciclist pe o pantă, cum e în basmele cu prinţi şi balauri, cu regi şi regine, cu zîne şi prinţese, iar o mare parte e formată şi din ce ne povesteşte Holden chiar nouă, despre viaţa lui, despre sora lui mai mică, pe nume Phoebe, care, din spusele prietenului nostru, e foarte deşteaptă cum era şi frăţiorul mai mic al lor, despre care, na, că nu vă zic nimic, trebuie să citiţi cartea! Holden trăieşte în New York, dacă nu mă înşel, chiar în celebrul cartier Manhattan. Dar un lucru este de admirat la Holden. Oricît de tare îşi ura colegii, profesorii sau pur şi simplu pe oamenii din jur pe care-i întîlnea din întîmplare, aproape că se poate spune că şi-o ridica în slăvi pe sora lui mai mică, Phoebe. E de văzut cît de dulce şi înduioşător poate fi faptul că eroina noastră va fi defapt Phoebe.
Pînă una, alta, vă voi da şi un exemplu scurt din spusele domnişorului Holden, ca să vă ademenesc: „În orice caz, m-am dus tiptil, tiptil în camera lui D.B. şi am aprins lampa de pe birou. Dar Phoebe nici măcar nu s-a mişcat. După ce am aprins lampa şi aşa mai departe, am stat cîteva clipe şi m-am uitat la ea. Dormea cu faţa pe marginea pernei şi cu gura căscată. E curios. Adulţii, cînd dorm cu gura deschisă, arată îngrozitor, copiii, nu. Copiii arată bine. Chiar cînd umplu perna de scuipat, tot bine arată.” Iar pentru că n-aş şti cum să închei, vă anunţ oficial că vîrsta la care apar cele mai multe obsesii, cum ar fi, să spunem, o trupă, sau un cîntăreţ, pînă şi un instrument muzical, începe pe la 12 ani şi de-aici continuăăăăă, maică, pîn’ tîrziu de tot ! Cum ziceam, Holden are şaisprezece ani şi are şi el o mică obsesie, ca mai toţi. Şi cum îşi exprimă obsesia ? Îi întreabă pe toţi taximetriştii din New York dacă ştiu „unde se duc raţele alea de pe lacul din Central Park cînd vine iarna ?”. Iar prima mea replică din acest text este răspunsul unuia din taximetrişti la întrebarea cu raţele. Un răspuns despre peştii care îngheaţă iarna. Sper că nu v-am băgat preaaa tare în ceaţă, şi vă urez o lectură ... nu placută, ci amuzantă ! Aveţi grijă să nu vă înecaţi în timp ce-nfulecaţi cartea ! Cha-cha !

You do know what it's like to just fall asleep, or, try to fall asleep, and an idea just pops inside your head ? And you wake up and look for some paper and a pen to write it down because you think it's a genius' one ? And when you wake up you notice you were slightly wrong. It was a nice idea, but not a great one at all. Just pretty, if you could name it that way. Well, here's a little thing that popped out of the blue right into me little head three nights ago when I finally fell asleep, after hours of trying, knowing the next day I had to wake up very early for school :


"Poet sa adorm, pictor sa ma scol."

Belated Christmas story

Pe vreeeemuri, de muuult timp .... defapt iarna asta, eu am publicat prima oara in Dilema Veche, defapt in supliment (as, ce-as vrea sa public in aia mare !) o scurta poveste, care, spre surprinderea mea, fusese pusa pe prima pagina ! Probabil eu vreau sa o public si pe aici pentru ca o s-o pierd cand o sa-mi crape computerul, ceea ce patesc, din pacate, mult prea des! :) Happy reading !

Dovezi ca exista Mos Craciun

- titlul pe care l-a dat tipul cu titlurile -

Ei bine, în zilele de azi, mulţi copii spun : De abia aştept să văd ce îmi iau părinţii anul acesta de Crăciun, din păcate. E trist să vezi că atât de multă lume şi-a pierdut credinţa în adevăratul Moş Craciun. Eu una, încă mai cred în el. Da, da, nu glumesc. Orice ar spune alţii, eu încă mai cred. Ţin minte acum câţiva ani , eram în camera în care era şi pomul gata împodobit, era seara de Crăciun, iar noi, familia mea şi cu mine trebuia să mergem în vizită. Ei bine, faza e că m-am întors nu mai mult de două secunde cu spatele la brad, miiiiici de tot, iar apoi când am revenit la poziţia mea de pisică la pândă, atentă la pom, sub brad apăruseră multe muulte cadouri! Mă uit după mama care cu un minut înainte era în camera mare.. Nicăieri! În camera nu mai era nici un sufleţel înafară de floarea de Crăciun de sub brad. De atunci, şi dintotdeauna, eu cred că Moş Crăciun există, şi pe deasupra cred şi că este cel mai rapid om! Doar oamenii nu pot fi aşa de rapizi, vasăzică am ajuns la concluzia că e un spirit! Un spirit cu un sac maaaare de jucării în spinare. Un spirit care pe vremuri intra pe hornurile caselor oameniilor, dar acum... oare cum mai intră în case?

Ei bine, aici e o discuţie întreagă apropo de Moş Crăciun în ziua de azi. Adică, acum lasă că nu mai există hornuri pe case pe unde să vină Moş Crăciun, dar nu mai există nici tradiţia cu statul în jurul focului. Când exista tradiţia aceasta, Moş Crăciun ştia unde sunt toţi şi îşi calcula exact cum trebuie să se furişeze ca să ajungă la timp să plaseze cadourile. Acum, domnul cu cadouri trebuie să fie foarte atent să nu fie prins.

Uitaţi de exemplu povestea copilului din Chişinău! Să vă spun cum a fost! Cum mi s-a întâmplat şi mie, acest băiat, Dan îl cheamă, era în camera în care era si bradul împodobit frumos cum se cuvine. Şi el stătea cuminte lângă calorifer, citind din Kalevala, o carte cu mituri finlandeze, dar deodată se auziră multe pocnituri. Se pare ca Moş Crăciun nu se descurca prea bine anul acela. La bloc nu există hornuri şi uite,aici intervine această problemă! Săracul moş cu cadourile în spinare nu mai ştia pe unde să îl surprindă pe băiat şi să-l facă fericit prin apariţia bruscă a cadourilor! S-ar putea întâmpla ceva mai trist de Crăciun? Mă îndoiesc amarnic! Şi dacă m-aş rupe poate ar fi mai bine! N-aş mai auzi asemenea triste poveşti!

Şi iată că Moşul cel Bun nu mai ştia ce să facă. Săracul de el intră pe un geam sperând să fi intrat bine şi lăsă cadourile pentru Dan, fără să-l vadă cineva. Se pare însă că Moşul, fiind obosit după atâtea drumuri, de data asta dăduse greş şi nimerise în casa vecinului lui Dan, care domn era un bătrân respectabil, cu barba albă până la genunchi şi cu ochelari rotunzi.

Acest fizician bătrân primise în fiecare an de la Moş Crăciun o pipă nouă şi eventual o nouă carte despre Aristotel sau o sticlă de Whiskey Teachers. Dar anul acesta păru foarte uimit când deschise un pachet mult mai mare ca deobicei, şi scoase de acolo o jucărie Transformers mare, care putea fi ghidată cu o telecomandă! Şi asta nu era tot! Multe bomboane ţâşneau din cutie de parcă exista cineva care le arunca!

Iar în camera alăturată, Dan tocmai îşi deschidea şi el cadoul. Ce să vadă? O pipă absolut superba cu multe încreţituri elegante şi fine şi o carte despre Plutarh, chiar volumul noua, despre Alexandru Macedon şi despre Iulius Cesaer. Dan aruncă cât colo cartea şi începu să inspecteze pipa. Tatăl lui Dan avea niste tutun parcă..nu avea el acea colecţie de trabucuri coreene? A, ba da! Aşa că Dan se duse tiptil în bucătărie, făcu trabucurile varză de Bruxelles şi înfipse tutunul în pipă, căută nişte chibrituri şi trase un fum. Nici bine nu reuşi să tragă aer în piept şi brusc începu să tuşească de sculă toată casa. Părinţii lui Dan erau absolut uimiţi! Ba nu! Aveau gurile căscate complet şi nu mai ştiau ce să facă!

Normal că toţi doctorii din bloc îi săriră în ajutor lui Dan şi îl puseră înapoi pe picioare, căci nici nu paţise mare lucru.

Dar la sediul lui de la Polul Nord, Moş Crăciun se frământa foarte tare şi nu ştia ce să facă pentru a rezolva situaţia. Aşa ca până la urma încălecă pe Rudolph şi o porni în mare goană spre Republica Moldova. Cum ajunse înapoi la Dan acasă se înfaţişă la uşa familiei şi fu primit foarte călduros înăuntru. El luă un loc şi le explică lui Dan şi părinţilor săi ce era defapt cu aceea încurcatură.

Oricum, întâmplarea eu am aflat-o chiar de la Dan si uite aşa v-am dovedit că Moş Crăciun există, şi vă spun solemn cu cea mai mare încredere că este foarte greu să mai fi Moş Crăciun în zilele de azi!

Acum trebuie să închei această scurtă povestire pentru că luna de mult este pe cer, lupii suri strigă şi îmi închipui cum mama visează că eu dorm bine precum un copil cuminte!

Crăciun fericit şi sper să primiţi cât mai multe cadouri de la Moş Crăciun anu' ista!

Ileana Bizirra.

The Rain Song

Pînă acum toată lumea s-a intrebat ce-i cu ploaia, de ce ne calmează, de ce ne adoarme, nu ? Sau poate nu ... ei, bine, n-are nici o relevanţă oricum ! Vă spun eu acum şi cum stă treaba cu picăturile astea scurte, lungi, multiple, diferite, colore, rare sau dese. Ideea mi-a venit mai acum cîteva sute de ceasuri pe cînd afară era potop şi eu închisesem cartea, o pusesem pe jos lîngă pat şi adormeam încetul cu încetul, cum mi-e obiceiul. Doar că de data asta era şi-o muscă prin zonă şi bîzîia pe-atît de tare pe cît ar fi bîzîit un stup întreg de-albine. Aşa că am rămas trează uitîndu-mă în sus, la punctele teoretic transparente, dar foarte închise la culoare, care-mi băteau în geam. Şi-atunci m-am gîndit eu: "Oare de ce dorm oamenii mai bine cînd plouă?". Sigur, toată lumea se ia după oamenii noştri de ştiinţă şi îşi explică totul aşa: presiunea atmosferică e din ce în ce mai scăzută şi energia ţi-e suptă din trup şi te vlăguieşte şi .. .. şi aşa mai departe .. doar nu trebuie să vă zic eu ceva ce ştiţi ! Heh .. ! Dar asta e doar ce consideră ei adevărat !

Bun, acum să trecem la treabă. Vasăzică, de ce dormim mai bine ? Mai exact, de ce dorm copiii atîîît de bine pe ploaie ? Şi nu, nu în ploaie, ci într-o casă, într-un pat, sub o pătură, la căldurică; oricît de sadica aş fi, nu încerc să le fac poftă diverşilor cititori să se ducă să doarmă cu găinile sau în cuşca vreunui cîine pe timp de furtună. Ideea este fix aceasta : atunci cînd o picătură de ploaie atinge ceva mai dur decît blana unui cîine ciobanesc, ea scoate un sunet. "Poc". Şi ce se întamplă defapt? Sunetul răsare, copilul tresare şi ca prin minune formează o imagine care se bate cu perne cu diverse alte desene, încercînd să formeze un vis. Uite chiar aşa de uşor apar visele ! Aş vrea totuşi să vă povestesc şi cum are loc bătaia asta între imagini. Cu tot cu începutul, cu tot cu inceputul! Uitaţi de exemplu povestea visului complet neaşteptat al lui Ştefan .

Într-o bună seară, după ce Ştefan şi-a băut porţia silnică şi zilnică de sirop de tuse - tre' să menţionez că Ştefan era destul de bolnăvicios - şi-a strîns catrafusele aruncate prin bucătărie, s-a spălat pe dinţi - dacă eşti bolnăvicios, nu-nseamnă că nu te speli pe dinţi şi că nu te îngrijeşti, e pur şi simplu o condiţie a sistemului tău de apărare - şi s-a băgat în pat. Mama lui a venit să-l pupe de noapte-bună. Zis şi făcut, dar cînd dădea mama lui să iasă din camera, Ştefan a strigat :

- Nu pleca ! Mi-e frica de furtună !

- Ştefănucule, ştii cum ziceau prietenii părinţilor tăi cînd erai mic !

You say you want a revolution,

Well, you know, we all wanna change the world.

You tell me that it's evolution,

Well, you know, we all wanna change the wooorld !

But when you talk about destruction,

Don't you know that you can count me out ?

Don't you know it's gonna be ... alright ?

Puţină ploaie n-o sa te omoare ! Cu o singură floare nu se face primăvară ! Acum închide ochii şi gîndeşte-te şi tu oleacă la prietenul tău din Portugalia şi la ce vremuri bune erau cînd venea pe aici vara .

- Dar, mamă ! Tu nu-ţi dai seama chiar deloc că mă cam enervează că nu l-am mai văzut de trei ani ?

- Of, ascultă-mă şi pe mine ! Furtunile nu apar pentru că e cineva supărat pe noi deasupra şi vrea să ne pedepsească ! Furtunile sunt simple ploi cu ceva vînt, gheaţă, şi o grabă nesfîrşită a norilor ... închipuie-ţi că stropii de ploaie şi norii sunt nişte irlandezi dansatori dezlănţuiţi ! Şi ştii că ei tot ce au sunt căldări de galbeni, trifoi şi curcubee întinse pe cer ca un cearşaf pe-un pat ! Noapte bună, Ştefule !

Băiatul atunci a ascultat, s-a înfăşurat în pat şi s-a culcat.

Dar eu ar cam trebui sa fac o paranteza acum . E tare greu sa le intelegi unora visurile daca nu le sti povestea vietii . Asa ca asteptati-va la multe interventii ale mele printre picaturile de ploaie si visul lui Stefan .

Si stropii de apa si dulceata si ciocolata si inghetata si muffins au inceput sa cada prin capul lui Stefan .

Primul strop fu un fiu de bucatar care ii dorea lui Stefan un vis despre placintele care acelui strop de ploaie nu-i iesisera niciodata, in speranta ca acelui copil ii vor reusi. Urma un strop care forma o simpla imagine cu o lopata azvarlit haaaat, in departare, inca unul care prin codul loviturii, cazand un pic mai pe-o laterala, loving cu ura geamul, imprastiindu-se pe fix 23 de cm patrati, purta o imagine cu doua oi care printr-un procedeu tare desucheat, faceau schimb de blanuri !

(to be continued)