De la abc la bac – și înapoi

 De două săptămîni de zile încerc să aflu care este părerea generală asupra ultimului examen din învățămîntul preuniversitar. Constat cu stupoare că mai nimeni nu este pe aceeași lugime de undă, cum e de observat din ancheta pe care-am pus-o cap la cap. Asta denotă că bacalaureatul este un subiect vag pentru cei mici, dar pînă și pentru cei care mai au un pic și or să dea nas în nas cu el. Bun, părerile pot fi împărțite, nici o problemă, mai ales în ziua de azi, cînd cei ce dirijează sistemul nostru de învățămînt încă nu s-au hotărît ce semnificație are bacalaureatul. Dar știu că o schimbare are să se facă în curînd. Cei din generația mea, generația 2014, nu știu ce formă va avea acest examen, ceea ce nu este în regulă. În schimb, diriginta mea, o persoană informată, care-și are propriul sindicat, ne-a pus la curent la finalul clasei a X-a în legătură cu schimbarea care va să aibă loc; iar în penultima zi de școală am primit un formular de la Minsterul Educației în care eram întrebați dacă preferăm clasicele probe orale – două la număr – și cele scrise – în număr de trei, dintre care una este la alegerea fiecărui elev, ori un examen dintr-o repriză, în care să avem întrebări din toate materiile – inclusiv din cele care nu se mai studiază în ultimii doi ani de liceu la filierele umaniste.

Revenind la chestionar: întrebarea era așa prost formulată încît deveneai confuz în momentul în care tot ce voiai era să le spui era să nu mai schimbe nimic; la fel de îmbîrligată ca la Referendum! Oricum probabil nu vor lua în calcul acele chestionare, de-aia s-a și neglijat distribuirea lor. Mai mult ca sigur este doar o scuză pentru a anunța după aceea mass-media că au adus la cunoștintă posibila schimbare și că au și primit aprobarea populației. Acest nou tip de bacalaureat aduce a S.A.T.-urile (Scholastic Aptitude Test) care se țin la americani. Acest examen este format din trei probe, în schimb: Reading, Writing și Mathematics, ceea ce la noi s-ar da dintr-un singur foc.

Dintr-un punct de vedere, acest tip de treaptă este bun, deoarece pregătește elevul pentru orice tip de domeniu, dîndu-i mai multe variante de ocupații, dar în ceea ce privește gradul de dificultate, acesta este scăzut, mediocru. În schimb, pentru a dovedi că ești avansat există în continuare admiteri și școli de vară, precum și internship-uri.

Tocmai pentru că bacalaureatul este într-o continuă scimbare în ultimii zece ani, nu îl mai poți numi un examen al maturității, cum era considerat în vremuri mai îndepărtate. La bac nu trebuie să dovedești că ai o gîndire aparte, nu ai voie să îți exprimi părerea nici măcar la română, nu este bine să fii original, trebuie pur și simplu să deții informațiile cerute. Este o simplă încercare a cunoștințelor acumulate, s-ar crede, pe parcursul celor patru ani de liceu. Din păcate, profesorii au încetat să-și mai dea silința, iar elevii cu atît mai puțin. Din ce motiv dispare acest interes de a-și practica  meseria bine? Pentru că apar bariere sociale care îi obligă pe profesori să nu aplice forța fizică, pentru că părinții își ridică în slăvi odraslele și nu acceptă defectele plozilor – recurgînd, dacă este cazul, la metode neortodoxe de a umili profesorii care mai sunt în stare să fie duri și să aplice metoda, ușor cinică, a biciului.

Pentru cei care își doresc să treacă în învățămîntul superior fără să își facă griji de pile, șpăgi, camere de filmat și alte treburi necurate, am o soluție insuficient de satisfăcătoare: apucați-vă de învățat baza din timp și stați pe turbo într-a XII-a. Dacă, spre exemplu, vreți o notă de top la limba și literatura română, tineți minte dintr-a VIII-a sau dintr-a IX-a ce-i aia comedia, iar înainte de bac recitiți O scrisoare pierdută și O noapte furtunoasă și asigurați-vă că puteți puncta ceea ce încercat profa de română să explice la oră. Cu toate că eu sunt pro descifratului la fața locului, nici măcar la olimpiada de română nu îți acceptă ideile de geniu parțial neînțeles și interpretările unice; textele trebuie aproximativ trase la tipar.

Așadar, după ce îți iei diploma de bacalaureat, nu te poți considera matur în adevăratul sens al cuvîntului. Să te vezi cu certificatul în mînă și admis la o facultate nu îți definește decît locul în societate, dar te coci prin acumularea experienței personale. Același lucru se aplică și la facultate. Degeaba ai o diplomă, dacă nu ești om practic și nu stăpînești o meserie. Ăla e spiel-ul. Fără să cunoști o meserie, mai greu îți găsești slujbă.

Concentrîndu-ne și pe cei patru ani de liceu, aș dori să punctez niște lucruri. Toate cunoștințele mele de peste douăzeci de ani îmi spun că din liceu nu rămîi cu nimic, sau doar cu ceea ce îți place. Așa cum școala generală instalează platfoma de cunoștințe universale – ceea ce are și valoare de adevăr, liceul trebuie să asambleze stîlpii pentru acoperișul și geamurile pe care le așezi cu grijă în facultate și la masterat. Mai încolo fixezi totul cu superglue prin doctorat și alte studii avansate.

Din nefericire, precum am menționat mai în urmă, pentru că nu se mai face carte temeinic, meseria n-o poți învăța în școală, ci prin aplicații practice. Și iată că ne aflăm în epoca voluntariatelor – pînă și în țara noastră au devenit la modă; sau poate mă învîrt eu în mediul propice –, iar acest lucru ajută enorm la migrația creierelor. De altfel, acum aproximativ zece ani, începuse mania cu centrele de excelență (în română, matematică, chimie ș.a.m.d.). O parte sigur s-a desființat, unele centre s-au transformat chiar în clase de olimpici, dar eu îmi permit să spun cu mîna pe inimă că unul din cele mai incitante asemenea locuri este încă activ. Centrul de Excelență în filosofie (C.E.X.) al lui Gabriel Săndoiu se ține acum la Facultatea de Filosofie din București, unde mi-am petrecut toată clasa a X-a, chit că în ultimele trei luni mergeam nefiind înregistrată, pentru că picasem un examen. Întîmplare care a avut loc doar pentru că eram ocupată să cunosc mulți oameni minunați și să lucrez pentru olimpiada de engleză. Dar și anul acesta tot acolo mă găsiți, eu sunt pregătită să dau iar toate examenele și să pot vorbi liber despre epistemologie, să înțeleg glumele cu Kant și să stăpînesc un limbaj logic, să mă pot exprima corect.

Tot în liceu este și perioada favorabilă olimpiadelor, de creativitate, dacă se poate, a cursurilor, a internship-urilor, a școlilor de vară și a tuturor activităților extrașcolare. În primul rînd, acumulezi experiență, deci te apropii de practicarea unei meserii; în al doilea rînd, cunoști oameni pasionați de aceleași subiecte, iar în al treilea rînd, îți faci relații pentu viitor. Eu am început din generală să public, pentru că îmi place să scriu, și uite cum îmi împlinesc acum un vis ceva mai vechi!

Articolul e d-aci, iar fiind al meu, consider ca am toate drepturile asupra lui!

http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/abc-bac-inapoi

Permis minorilor

A trecut mult timp de când nu am mai pus ceva pe blogul meu care se vrea de la început un blog profesional ... M-am uitat pe el de curând şi mi-am dat seama ce frumos mă minţeam! Cu stil chiar! Cum mi s-a reproşat că nu pot da drept referinţă un blog într-atât de învechit, m-am gândit să mai pun articole publicate anul ăsta.
Ăsta e un articol publicat în Dilema Veche prin decembrie, anul ăsta, care-a fost apreciat şi pot să spun că sunt chiar mândră de el. Mi s-a reproşat, în schimb, că nu am fost îndeajuns de dură! Ehei, textul ista nu-i originalul crud şi înverşunat, asta e varianta politically correct. Enjoy! (unless you're one of those girls)


Baluri, baluri ale bobocilor (de raţă, pe rîu), tocuri, rochii cu volănaşe, mănuşi albe de mătase, fundiţe în păr, coafuri deosebite cu tot felul de încolăcituri şi bucle, trăsuri, dovleci – hopa, cred că am greşit povestea şi secolul. Acum nu mai e vorba de dansuri lente şi de domniţe îmbrăcate extravagant de elegant, deşi extravagante au rămas. Acum rochiile purtate de liceence sînt un prilej de a-şi etala fondurile parentale, împreună cu picioarele interminabile din cauza tocurilor.

În ultimii doi ani, am priceput şi eu cum stă treaba cu balurile. Într-a IX-a, nu eram eu genul care să umble prin cluburi noaptea, dar am îndrăznit să merg la bal şi am observat cum entuziasmul creşte şi o mare parte din colegii mei de generaţie erau surprinzător de încîntaţi să se hlizească la un concurs de frumuseţe şi de activităţi „extraşcolare“ numit Miss & Mister. Eu eram fata în bocanci, căreia i-a fost lene să-şi pună tocurile, pe cînd podoabele celorlalte fete erau „la pachet“ cu hainele, iar băieţii aveau cămăşile uşor descheiate, ca să pară mai maturi, sau purtau cravate chic. La început, stăteam cuminte ca o oaie (îmi încreţisem din greşeală părul în ultimul hal) pe o boxă din lateralul scenei şi mă chinuiam să-i văd pe colegii mei cum defilează şi ştiu că i-am ascultat cîntînd „Fergalicious“ după o duşcă zdravănă de heliu.


Pentru că era plin pînă la refuz, din sfert în sfert de oră mă pierdeam de grupul cu care venisem şi mă regrupam cu tot felul de cunoştinţe din liceu. Zarva era de nedescris. După miezul nopţii – nu, nu m-am transformat în dovleac – m-am destins, mi-am găsit gaşca iniţială şi am ajuns să dansăm pe bar, alături de mulţi alţii, într-o manieră perfect adecvată, pe muzica celor de la Şuie Paparude.
Pentru unii, primul bal este prima ieşire fără părinţi, unde faci rost de băutură, destul de uşor. Păcat că prima oară e şi cea mai rea: stomacul nu te ţine, nu mănînci, dansezi, te agiţi, mai bei şi cafea ca să rezişti, alcoolul îţi circulă mai repede prin sînge, iar pînă la sfîrşit, te descalţi de tocuri şi te trînteşti pe o canapea pînă vine momentul să pleci acasă. Am văzut destule cazuri de genul acesta în ambii ani în care am fost. Cînd am plecat anul trecut cu nişte prieteni spre casă, de la bal, am observat cum o priveau oamenii de pe stradă pe una din fete, care se balansa de durere de picioare: dezaprobator, gîndindu-se că ea era încă una dintre beţivii nocturni care de-abia se deplasează către casă. Partea cu plecatul e mereu motiv de tărăboi: ori îţi suni părinţii – care ori au stat treji ore în şir, după ce şi-au încheiat serviciul, ori au venit de la muncă, au tras un pui de somn, s-au trezit la 3 dimineaţa şi s-au urcat în maşină chiombi de somn să te ia din buricul tîrgului, unde ai păcătuit laborios de mult –, ori chemi un taxi. Cu cît e mai prestigios liceul, cu atît e mai centrală locaţia de petrecere şi pericolul de-a fi agăţată mai mare.


Apropo de agăţat, ne aruncam privirea prin club la bal şi rămîneam surprinşi de cît de mature par toate fetele: armonios clădite, înalte, cu tupeu şi arătîndu-şi o mare parte din pielea lor catifelată şi albă ca ţigările pe care le fumează. Stupefiaţi rămîneau colegii mei, abia după ce vorbeau cu ele şi aflau că nu terminaseră nici măcar gimnaziul. Da, aşa este, balurile bobocilor sînt infestate de fete frumoase de-a VII-a şi de-a VIII-a, care nu mai au răbdare pînă intră la liceu şi vor să cunoască lume, să întremeze legături cu băieţi – o cale cu două sensuri. Aşa mi-am şi dat seama de ce nu dau niciodată faliment firmele care fabrică rochii de gală şi de ce nu găseşti niciodată nici o mărime acceptabilă, ci doar s. Consumatorii numărul 1 sînt aceste fete care trebuie să le ia ochii tuturor. La fel şi cu tocurile... încălţămintea cu botul rotund o găseşti doar în mărimea 36-38. Nu pentru că fetele de care vorbeam ar fi gingaşe şi pentru că ar avea laba piciorului îngustă, ci pentru că toate încep să poarte înălţătoare înaintea banchetului de clasa a VIII-a.


De altfel, aşa şi fac ele rost de băutură. La balul meu dintr-a IX-a barmanii erau destul de stricţi, fiindcă deja citiseră contractul Comitetului de părinţi şi ştiau penalizările vînzării de băutură minorilor. În schimb, după o anumită oră, ne vindeau ce voiam noi. Desigur că eu n-am avut nici cea mai mică problemă să îmi iau alcool, anul trecut, dar după ora 1 au scumpit băuturile – o mare escrocherie!

O să rîdeţi de mine, dar înainte de bal, am mers cu nişte prieteni la o bere la... Kaufland, pentru că balul se ţinea la patru minute distanţă. De-abia după aceea ne-am prezentat şi am încercat să ne simţim pe cît puteam de bine în aglomeraţia infernală de pînă în ora 12. În schimb, marile dive foloseau metoda mai puţin ortodoxă, menţionată mai sus, şi făceau ravagii în rîndul banilor băieţilor doritori şi pofticioşi.

In a nutshell – cum îmi place mie să închei de cînd vedeam afişele alea vechi ale cărţii Universul într-o coajă de nucă a lui Stephen Hawking –, la balurile bobocilor te duci dacă: ştii să mergi pe tocuri, nu te-ai mai destrăbălat de mult, ai bani în plus, vrei să dansezi fără să mai ştii de tine, sau dacă ai o gaşcă cu care ştii sigur că ai să te simţi bine. Dar un vin fiert, un movie night în seara balului, la mine acasă, şi prieteni conform normelor Zirra nu se compară cu ore în şir de zbînţuială fără ţel şi fără cafeaua de a doua zi.

Ileana Zirra este elevă în clasa a XI-a la Colegiul Naţional Bilingv „George Coşbuc“.

 articol personal şutit de aici: http://dilemaveche.ro/sectiune/singular-plural/articol/permis-minorilor

Ce-a fost în 1990-2010 şi va să fi fost şi-n 2061

Hai c-am făcut-o şi p-asta! Am reuşit să trec o anchetă, nevăzută, că altfel probabil n-aş fi avut bafta să-mi fie publicată munca de-o săptămână în marea şi vechea Dilemă mamă. Sper s-aveţi răbdare să citiţi până la capăt, că ultimul text e chiar CEL mai bun :) )da, da, se poate trece direct la ultimul, evident, dar mai bine vedeţi şi restul.

| Vedere din 2061 spre azi și ieri

Pe vremea mea, cînd cărțile erau din hîrtie...

Care vor fi reperele culturale si istorice din perioada 1990-2010 peste 50 de ani? Au răspuns cîțiva dintre copiii care scriu în mod constant la Dilematix.

● Peste 50 de ani, dacă voi mai trăi pînă atunci (parcă sînt un om de 90 de ani care se aşteaptă din moment în moment să moară!), îmi voi aminti cu drag de toate călătoriile în unele ţări străine (cum ar fi Irlanda, Anglia, Germania, Austria, Elveţia), precum şi de colegii mei actuali de şcoală, cu care sper să mă mai întîlnesc cîteodată (nu cu toţi, bineînţeles), chiar şi după ce ne despărţim acum, în clasa a VIII-a. Nepoţilor mei cred că le voi povesti despre străbunicii şi stră-străbunicii lor, actualii mei părinţi şi bunici, despre lucrurile care sînt acum la modă, dar care peste 50 de ani vor fi relicve naţionale. În manualele de istorie se va scrie, probabil, despre faimosul an 1989, anul Revoluţiilor europene împotriva comunismului, cît şi despre mult iubita noastră criză economică, de care sîntem atît de mîndri în 2010. Bine grăia Animicştiutorul, un personaj fictiv din Enciclopedia zmeilor de Mircea Cărtărescu: „Nenorocirea vine întotdeauna în clipa cînd te loveşte!“ . Să sperăm că, în anul 2061, oamenii vor fi învăţat din greşelile noastre, dar totuşi ne vor respecta, aşa cum ne respectăm şi noi predecesorii.

Eugen DEDIU-SANDU,
clasa a VIII-a, Şcoala nr. 5 „Corneliu M. Popescu“, Bucureşti

● Ce cărţi se vor citi peste 50 de ani? Mă tem că nu multe. Dar sînt tare curios să văd ce va însemna o „carte“ în anul 2061. La cît de mulţi copii de vîrsta mea am văzut citind, nu cred că urmaşii lor vor creşte uitîndu-se la pagini de hîrtie. Paginile web sînt mult mai accesibile, mai ieftine şi mai „fast food“ decît „vechiturile“ (la întrebarea de mai sus lansată celor 20 de amici ai mei, am primit doar două răspunsuri). Alt „inamic“ al cărţilor ar fi filmul (mai ales de cînd cu 3D-ul, nu?), care îţi dă de-a gata zilele de lectură într-o oră. „Superofertă!“ Mai ales că te cam scuteşte de gîndit prea adînc. Dar poate că sînt puţin prea pesimist. Sper că vom rămîne, noi şi urmaşii noştri (minoritate, cum om fi, doar să rămînem) cititori de carte scrisă pe hîrtie. În ce mă priveşte, le las, la propriu, copiilor şi copiilor copiilor mei Enciclopedia Zmeilor (prima ediţie ilustrată), toate volumele Harry Potter, dar şi Ghidul Nesimţitului, cu speranţa că pe acesta îl vor privi ca pe o carte de istorie apusă.

Tudor RUSAN,
clasa a VII-a, Colegiul Naţional „Moise Nicoară“, Arad

● În 2061 voi avea fix 63 de ani. Totuşi, copilăria este cea mai frumoasă parte a vieţii. Îi voi povesti nepotului meu despre casa şi părinţii mei, despre şcoală şi teze, calculatorul şi jocurile mele, Windows Xp sau 7, laptop-uri, DVD-uri, camere foto digitale, telefoane mobile cu touchscreen, despre căutarea unui miracol în vindecarea unor boli incurabile acum (dar banale poate atunci), RMN, CT, pandemii porcine, transplanturi de organe, celule STEM, furtuni solare, găuri în pături de ozon, împăduriri, defrişări masive, cutremurul din Indonezia, epidemia de holeră din Haiti, eclipsa totală de soare din 1999, topirea calotelor de gheaţă, animale pe cale de dispariţie, braconaj, tratatul de la Kyoto, autoturisme electrice, războiul din Irak, 11 septembrie, Osama Bin Laden, marea criză economică, E-uri alimentare, măiestria lui Luciano Pavarotti, Lady Gaga, Eminem, Shakira, Radu Beligan, farmecul istoricului Neagu Djuvara, plante etnobotanice, reforme, UE, NATO, Spaţiul Schengen, Messi, Roger Federer, Olimpiada de la Beijing, Bill Gates, Microsoft, fast-food, technologie 3D, filmul Avatar, curentul Emo şi multe altele.

Dacă oamenii vor şti să treacă peste crize economice, crize sociale, crize energetice, catastrofe ecologice, războaie sau impactul cu vreun meteorit rătăcit, nepotul meu se va plictisi de gadget-urile lui, mirîndu-se cum de noi am putut trăi fără nu ştiu ce lucru şi cum de nu ne plictiseam. Dacă oamenii nu vor fi destul de înţelepţi peste 50 de ani, va fi mai rău decît acum, iar nepotul meu va fi invidios pe copilăria mea fericită.

Alexandru MOŢEI,
clasa a VII-a, Colegiul Naţional „Victor Babeş“, Bucureşti

● – Am şi eu un cadou pentru tine: cărţi din copilăria mea. Toată colecţia Harry Potter şi cîteva pagini din jurnalul meu de cînd aveam 12 ani. Pe atunci încă mai tăiam brazi de Crăciun, ceea ce nu este neapărat un lucru bun, mergeam la colindat, la operetă, cu diriga, şi la teatru, cu ai mei. Mi-a rămas în minte Cafeneaua cu Horaţiu Mălăele, Dumnezeu să-l odihnească, şi îi scriam lui Dilematix de mînă, pe tastatură, nu îi dictam calculatorului aşa cum faceţi voi acum. Şi noi aveam calculatoare, dar parcă nu trăiam numai în ele. Şcolile erau tare sărace şi profesorii nemulţumiţi, dar nu ne lăsau să vedem acest lucru.

– Mi-e greu să realizez ce ai trăit tu, bunicule! Am avut geometrie azi, iar apoi m-am jucat heavy-milk cu colegii, virtual, bineînţeles.

– Asta nu-i lapte gros? Cum, pe calculator?! Lasă, o să-mi povesteşti tu. Eşti fericit, puştiule, cu atîta aparatură în jur? Poate vii, totuşi, pe la mine… nu aşa cum vii tu adesea, ca o poză expresivă şi mişcătoare care-mi aleargă prin casă...

– Am să vin, bunicule, la primăvară, cînd se vor deszăpezi drumurile…

Cristian DIACONU,
clasa a VI-a, Şcoala nr.12 „Herăstrău“, Bucureşti

● „Pe vremea cînd eram eu ca voi, lucrurile erau altfel. Cărţile aveau pagini din hîrtie, nu existau ecrane speciale pentru citit. Televizoarele aveau telecomenzi, căci comanda vocală nu se inventase. Jocurile video necesitau baterii, fire şi instrucţiuni. Copiii stăteau la şcoală cîte cinci-şase ore şi aveau în jur de 13 materii – nu şase, ca acum –, iar ghiozdanele lor cîntăreau cîteva kilograme. Lumea îşi curăţa casa fără ajutorul roboţeilor sau periilor automate. Cît despre Internet, era de 10 ori mai lent şi se mai şi bloca din cînd în cînd. Prin anul 2009, oamenii au început să creadă că sfîrşitul lumii va avea loc în 2012 – încă un lucru primitiv, să crezi într-un calendar vechi. Desigur, nu s-a întîmplat nimic! Ce scrie acum pe ecranele voastre de istorie despre politica întoarsă cu susul în jos este nimic – politicienii puteau fi asemănaţi cu extratereştri! Este o mare diferenţă între ce era acum 50 de ani şi ce este astăzi. Singurul lucru de care poate să vă pară rău că nu îl aveţi este verdele – verdele naturii!“, le-a spus bunica de 65 de ani, nepoţilor.

Marina Teodora ZORILĂ,
clasa a VI-a, Şcoala nr. 12 „Herăstrău“, Bucureşti

● Probabil că în anul 2061 gripa aviară şi gripa porcoasă vor fi privite drept ciume negre sau doar gri, ale răscrucii secolelor XX şi XXI. În loc de basmele lui Petre Ispirescu, copiilor le sînt citite cărţile cu Apolodor, iar Şerban Foarţă şi Ana Blandiana sînt singura versiune available de Caragiale, dară în versuri (deşi trebuie să recunosc că încă se mai citeşte Caragiale); între timp, Mircea Cărtărescu îl substituie pe Ion Creangă. Dan Puric sigur va fi aclamat de diverşi indivizi, în 2061, dar cum actoria este total subiectivă – mai puţin cea „de masă“, unde nimeni nu mai are nici o părere –, nu toţi îl vor pomeni cu drag, ci doar în treacăt, aşa, ca mine... La capitolul actori de film, Robert De Niro, deşi cam trecut, Johnny Depp, Tim Robbins, Morgan Freeman, Uma Thurman, care nu-mi place mie în mod deosebit, sigur rămîn stîlpi ai epocii noastre. Bine, dar să nu uităm şi de Sandra Bullock, Jim Carrey, Jennifer Anniston sau Hugh Grant, care sînt nişte figuri bine privite de tineret. Din păcate, mai mult ca sigur va stărui şi va fi amintit cu fervoare şi fenomenul Paris Hilton, analogul actriţei Marilyn Monroe al epocii noastre, doar că se pare că acea domniţă mai şi citea, chit că se dădea animicştiutoare.

Ileana ZIRRA, clasa a IX-a, Colegiul Naţional Bilingv
„George Coşbuc“, Bucureşti

● Întotdeauna şi pretutindeni, există şi vor exista bunici care îşi încep orice frază cu un nostalgic „pe vremea mea“. Fiecare generaţie de bunici povesteşte altceva nepoţilor. În 2061, probabil, bătrînii vor vorbi cu o vie admiraţie despre nemaipomenitul iPhone care atunci va părea doar un telefon-cărămidă, „de epocă“. Sau se va mai găsi cîte o bunicuţă care să povestească cu înflăcărare despre fenomenul Harry Potter şi despre cum ea se credea vrăjitoare cînd era mică. Cert este că întotdeauna seniorii vor avea aceeaşi reacţie indiferentă din partea odraslelor, în ceea ce priveşte tehnologia şi updatările sale de-a lungul anilor. Şi cine spune că evoluţia ştiinţei trebuie să aibă odată şi odată un sfîrşit… ei, bine, este posibil să se înşele. Cum netul este într-o continuă expandare, numai Domnul ştie la ce ne mai putem aştepta! Viitorul este oricum foarte imprevizibil. La urma urmei, nimeni nu ştie dacă peste 50 de ani McDonald’s va continua să ne vîndă aceiaşi cartofi prăjiţi nesănătoşi.

Ana GHENCIULESCU,
clasa a VI-a, Colegiul German „Goethe“, Bucureşti

copyright http://www.dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptaminii/articol/vremea-mea-cind-car-ile-erau-hirtie

Dincolo de ușa aluminată

Ştiţi unde scriu eu acest articol? La Tîrgul de Carte „Gaudeamus“. Mă aflu la o măsuţă neagră, pătrată, între nouă pereţi, da, sînt în mai multe cămăruţe. Iar în ele se află desene poate pentru copii, superb pictate şi lucrate. Iar în afara cămăruţelor, vis-à-vis, e un stand de dulciuri de unde mi-am procurat nişte ciocolată de casă (nu, nu de acasă). Şi sînt înconjurată de tot felul de cărţi, dar din standuri diferite. Şi da, e prea multă lume pe la cărţi, aşa că eu m-am retras aici, între desene. Nu mă pot abţine să nu mă izolez într-un centru al desenelor, cu Dave Matthews Band în urechi, şi să văd copii de 12 ani alergînd cu şireturile desfăcute. E comic.

Iar toată vorbăria asta despre locul perfect în care mă aflu îmi aminteşte de un alt loc în care l-am dus de mînuţă pe Dilematix, frăţiorul meu mai mic, la ultimul nostru eveniment. Stai, stai! Un copil de 6 anişori cu hanorac AC/DC a trecut pe lîngă standul de dulciuri şi a făcut o mutră dezgustată cînd a zărit un ou mare, roz. Tipul ăsta o să ajungă un dur!

OK, de această dată vă voi povesti exact cum a fost cu Dilematix la Buzău. Of, dar mi-e imposibil să mă concentrez! E un băieţel care dă ture pe lîngă mine de vreo cinci minute!

Data trecută cînd a ieşit Dilematix în lume (şi pe piaţă), ne-am gîndit să le facem o vizită scriitorilor de la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu“ din Buzău, pentru că ne-au fost mereu loiali şi prea energici şi-aşa. După un drum care pe mine m-a exasperat, fiind trezită din somn prematur şi foarte stresată de şcoală, am ajuns la Buzău.

În holul de la intrare al şcolii se afla comitetul de primire, amuzant, aşa, simpatic. Aveau şi flori, pe bune! Ne-au pus să străbatem un drum pînă la o uşă acoperită cu o folie imensă de aluminiu. Şi s-au trezit să mă pună tocmai pe mine să joc rolul reprezentantului Dilematix şi să trec prin uşa aceea de basm. A fost chiar hazliu, am intrat cu mîinile întinse, de parcă ar fi fost primul ceas al dimineţii, şi am dărîmat uşa cu folie de aluminiu! Bam! Şi m-am văzut înconjurată din toaaaate părţile de zeci, sute, poate chiar miliarde de copii, dilematici ori ba. Erau acolo şi mă copleşeau! Recunosc că m-am cam speriat un pic, dar am fost un V.I.P. în momentul ăla, o ştiam şi eram mîndră! M-au poftit pe scenă. Ce, era să refuz? Aşa cum în vizită la prietenul meu cel mai bun nu pot refuza masa de seară, dacă mă apucă orele tîrzii la o discuţie aprinsă despre noua lui piesă compusă în Guitar Pro, nici acum nu aveam scăpare. Doamne, ce ciudat mă simţeam că aveam o sală imensă de copii la picioarele mele... m-am gîndit la întrebarea aia din albumul Don Quijote al Adei Milea: „Era lumea prea mare sau... erau picioarele murdare?“.

Eu poate m-am uitat nedumerită într-o mare măsură, am stat ca o stană de piatră la masă şi i-am şuşotit ce-am putut Adinei, coordonatoarea şi inventatoarea revistei. Dar ah, era microfonul în faţă şi am fost extrem de precaută, ca nu cumva să se audă ce planuri făceam noi acolo. Pînă la urmă, am luat decizia de moment cum că eu aş fi surioara lui Dilematix, oficial. Adina nu era întocmai mulţumită, dat fiind că i se spunea mama lui Dilematix şi se simţea bătrînă şi ramolită, ceea ce eu declar cu cea mai mare tărie sufletească drept ireal, iraţional şi absurd! Ea şi-a acceptat rolul cu muuultă vreme în urmă, dar preferă să nu i se reamintească mereu, aşadar a povestit, la rîndul ei, cum s-a născut mica noastră bufniţă, iar eu am povestit cum a venit rupt de oboseală într-o după-amiază Dile la mine, să-mi ceară ajutorul la ziar, cînd a văzut că e copleşit de prea multe texte, deşi el mereu a considerat că se descurcă singur, atîta doar, fusese îngîmfat şi solitar pînă acum doi ani. Între timp a crescut şi i-a venit mintea la cap.

După ce i-am plictisit pe copiii din sală cu vieţile nebune pe care le ducem cu îndîrjire de cînd s-a înfăptuit Big-bang-ul, l-am ridicat de la masă pe Mihai, actorul nostru preferat (care s-a tuns!!!!), ce a pornit nişte jocuri de teatru-sport (eu le-aş numi teatru-stop) cu cine avea mai mult curaj să urce pe scenă şi să aibă lumea la bocanci sau balerini. Şi nu mulţi erau aşa bravi, aşa că îi mai felicităm o dată pe muschetarii noştri de la Buzău. S-a nimerit ca tocmai scriitorii dilematici să vină să se joace cu Mihai „la înălţime“. Poate că unii dintre voi ştiţi... sau vă puteţi imagina ce înseamnă jocurile astea (dacă nu, veniţi la următoarele evenimente!). Oana, spre exemplu, avea un iPhone în mînă şi-l folosea pe post de spatulă pentru spaghetti. Stop! Matei îi luă iPhone-ul din mînă Oanei, se aşeză în poziţia în care era ea şi-l folosi drept aparat de bărbierit. Evident, toate acestea provocau înzecit rîsul în sală. Ce v-aş mai povesti cu drag? Desigur, toţi curajoşii primeau o cărticică şi o diplomă scrisă chiar de sora lui Dilematix, adică de mine! Bufniţa dormea, era mijlocul zilei, iar cu tonţii ştim că bufniţele sînt treze noaptea în special, iar a noastră e o mare fană a somnului.

Totuşi, nu impresia mea contează prea mult, pentru că evenimentul era organizat tocmai pentru loialii noştri buzoieni, pe care – dacă îmi permiteţi – îi voi porecli buzzzzăii noştri. Eu v-am spus ce bine m-am simţit eu, iar acum vă las să citiţi şi ce impresii au copiii de la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu“ din Buzău. Aş mai adăuga că Dilematix a început să semene din ce în ce mai mult cu Moş Crăciun, pentru că e o bufniţă prea rotofeie, roşie şi au început să-i iasă peri albi de cînd se supără pe noile gadget-uri la care nu se pricepe. Bine, dacă ar fi să mă iau un piculeţ de frăţiorul meu mai mic, aş spune că are o burtă „de bere“ de la cît se semnează cu Salutare şi frăţie, Ne vedem la berărie! (la finalul mesajelor pe care le trimite pe mail, drept răspuns la mesajele voastre), dar eu trebuie să am grijă de el, plus că ştiu că e un mare mincinos!

Da, a mai iesit un numar de Dilematix, de muuult de toooooooot, pe 2 decembrie.

http://www.dilemaveche.ro/sectiune/dilematix/articol/dincolo-u-aluminata

Găşti. Măşti. (Oops, I did it again!)*

Da, băi, am reuşit! După ce am fost devastată când nu mi-a ieşit articolul şi am plâns la şcoală făcându-mă de cacao, a urmat o săptămână groaznică, dar după aia a apărut un hop pozitiv şi iată-mi articolul şi pe site!!!!!!

http://www.dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptaminii/articol/gasti-masti

Găşti. Măşti

Găşti. Măşti. Aş putea spune că masca este antonimul parţial al găştii, pentru că te simţi în largul tău numai în sînul ei, şi atunci arăţi cine eşti, de ce eşti în stare şi cum dai tu o lume întreagă pe spate. Sigur, asta vei face numai dacă „mască“ ar avea şi semnificaţia de shield, anume locul unde ştii că lucrurile rele n-au să te afecteze, iar dacă vei avea vreo problemă, gaşca ta va fi alături de tine, vorba ceea – „unul pentru toţi, toţi pentru unul!“. Cu o condiţie, în schimb: să fi trecut de iniţierea în gaşcă şi să-ţi fi dat jos masca. Cum? E la mintea cocoşului.

Nu am vrut să abordez tema prin definirea celor două categorii, gaşca trainică şi gaşca spulberătoare – nu, nu ea te spulberă pe tine, ci cu uşurinţă se destramă –, pentru că mi se pare deja un concept inutil de exemplificat. Cu toţii ştim că rămîi cu doi prieteni din prima copilărie, o droaie din liceu şi mulţi şi extrem de buni din facultate, iar apoi relaţiile doar se întăresc. Nu am trecut prin asta deja, deci nu pot dezvolta ceva ce doar am observat în alte cazuri. În schimb, pot spune că este întru totul adevărat că, la liceu, imediat îţi faci o gaşcă. În generală, nici prietenul meu cel mai bun, Tudor, care de ziua mea mi-a făcut clătite cu scorţişoară şi a furat un borcan de marmeladă de la bunica şi le-a mîncat împreună cu familia mea, nu îmi citea ziarul, iar acum, fetele din gaşca mea nouă mi-au smuls exemplarul din mînă şi s-au dus prin clasa lor, urlînd „Vedeţi, ea e în poză, ea lucrează la ziarul ăsta! Cumpăraţi Dilematix!“ şi nu s-au lăsat pînă nu le-au băgat pe gît, şi mamelor, reportajul meu.

De asemenea, în momentul în care un coleg de-ai mei mi-a spus că sunt o ciudată şi jumătate – ceea ce nu neg, parţial - (cam subiectiv băiatul), ei au venit şi au acţionat ca la clubul de debate şi mi-au dovedit că nu este adevărat şi că el bătea cîmpii! Iar când mă întrebam dacă să mă duc la voluntariatul din cadrul Parlamentului, colegul meu de la R2, Mihai, care candidează şi el, m-a convins să îmi fac campanie, pentru că aş avea o şansă cu CV-ul de până acum. Eu voi face design-ul stickerelor pentru amândoi, iar dacă şi alţi prieteni din gaşcă se bagă, n-am să-i ignor defel!

Una din caracteristicile găştii constă în puterea ta de a-i trata pe toţi la fel, ca să fie trainică, altfel, se va şubrezi în fiecare lună, pînă vor mai rămîne doi-trei oameni. Normal că oricum te vei înţelege mai bine cu cîţiva dintre ei, dar în cadrul grupului te vei abţine s-o arăţi, vei vorbi la telefon, vei ieşi cu ei la o bere secretă.

Un lucru interesant de observat, dar care este şi el destul de logic, ar fi faptul că la început, cînd sari jos sus jos, încă îţi mai alegi gaşca şi după stil. Într-a VI-a, m-am dat şi eu un pic mai roackeriţă, pentru că Tudor era dur pe atunci, iar eu nu puteam fi mai prejos! Într-a VII-a a apărut prietena lui metalistă, iar atunci mi s-a acrit şi mie şi am început să arăt cum că aş fi hippioată de fapt, n-am mai purtat tricouri lungi cu Le Chat de Noir, mi-am scos din fundul dulapului rochiile, fustele lungi şi şalvarii şi am defilat fericită prin şcoală cum aveam eu chef, iar prietenii mei adevăraţi mi-au rămas aproape. În liceu, Ilinca este cea dură, căreia nu-i putem atribui un stil anume, Ali este secretara noastră cu ochelari roşii, Mihai este ecologistul cu tricouri amuzante, Cristi – sensibilosul grupului, Costin – metalistul grupului, Dana şi Tudor – rockerii, iar eu am rămas hippioata şi, totuşi, cu atît ne distrăm mai bine, cu cît venim cu poveşti mai diferite din afară. Sper să mă credeţi că am făcut parte şi din grupul prietenilor surorilor mele, unde oamenii aveau deja 20-24 de ani, iar stilurile erau aşa de diverse, că te simţeai ca-n America, salata de Bruxelles a stilurilor şi a trendurilor. Aşa că am ajuns la concluzia că pe cît creşti pe atît treci peste fleacurile de genul hainelor alese, şi te iei după realele calităţi ale oamenilor, anume cum ţine un secret, cum te consolează, ce glume îţi spune ca să te înveselească, cît de sensibil e şi dacă ştie să pună în aplicare latura de fetiţă cheesy cînd e nevoie.

Prea multe alte lucruri aş putea povesti despre găşti, de-aia am să mă ascund în spatele unor măşti.

Ileana Zirra este elevă în clasa a IX-a la Colegiul Naţional Bilingv „George Coşbuc“ şi redactor la suplimentul pentru copii Dilematix.

+++++++++++++

Dar varianta completă tot la mine a rămas, aşadar, guys, bucăţile lipsă sunt cele mai colorate, aşa, puţintel :)

* Yes, it's my second article in this big fancy newspaper :)

Nu te supăra, ai un pix să-mi împrumuţi?

Da, a aparut noul numar Dilematix.

Pela jumătatea lunii iunie, deci imediat după absolvirea şcolii de muzică şi a claselor

gimnaziale, eu mi-am făcut bagajul, mi-am strîns catrafusele, iar cu cinci ediţii diferite ale lui Dilematix sub braţ, am sărit în tren spre Cluj. De ce ? Se pare că ajunsesem la faza naţionala a unui concurs de proiecte. În ce vagon ? Doi. Şi cu cine am stat ? Păi, am mers cu prima mea dirigintă, o suuuper profă de română, chiar cea care m-a bătut la cap cu excursia asta, şi cu două eleve ale dânsei, care sunt cu doi ani mai mici ca mine, cu încă o doamnă profesor la fel de tare din Liceul Greco-Catolic, profă care ne trimite mereu cele mai şoriceşti texte, şi trei alţi oameni, care nu îi sunt elevi la dirigenţie şi sunt cu un an mai mici ca mine.

Acum hai să vă spun numele noastre de cod, ca să vă pufnească rîsul. Vă rog, nu atentaţi la vreo înghiţitură de suc sau ... bere, dacă sunteţi majori şi vaccinaţi. Cele două eleve ale fostei mele diriginte erau Ivonuşka şi Denisa, pe care nu o cheamă Denisa, dar nimeni nu îi reţinea niciodată numele şi toţi inventau cîte un nume cu iniţiala‚ D, aşa că am tachinat-o în grup şi-am botezat-o Denisa. Pe profa lor o putem numi pur şi simplu „diriga”, iar pe cealaltă profă hai s-o ascundem sub denumirea de „profa de română”. Cea mai interesantă porecla este a lui Matei: Fiind noi în inima Clujului, i-am zis mai întîi Matei Corvin. S-a plictisit repede, aşa că i-am spus Corvi, dar nici aşa n-a fost mulţămit ! Ce să-i faci dacă e încăpăţînat ? M-am enervat şi am urlat după el, cînd ne-a luat-o în faţă „Corvinaş, băiete !” şi uite cum a fost strigat mai departe. Cele două colege ale lui, Bianca, supranumită „amanta lui Justin Bieber”, care şi el avea o poreclă un pic mai deşucheată, şi Raluca, „Ginger” să-i spunem, erau cele mai tăcute şi mai retrase. Restul eram prea bucuroşi şi muuult prea energici pentru restul lumii. Bine, înafară de Denisa, care a ras două cărţi în cele patru zile la Cluj ! La cît de cu nasu’ în calendar a fost, vă recomand cărţile Fascinaţie şi Povestiri filozofice.

Şi-acum s-o luăm din loc cu poveştile de la Cluj ! Am călătorit multe ore cu trenul şi am dormit cu o perche de căşti în urechi, deşi aş putea spune cu tărie că tot zgomotul şinelor m-a adormit, nu tu Bach, nu tu Beatles ! Trenul a avut întîrziere şi de abia la şapte jumate în zorii zilei ne lăsam bagajele în camerele căminului energetic şi făceam fiecare cîte un duş. La opt ne-am dus la masă, unde, da, i-am jucat o mică farsă dirigii, pentru că a întîrziat. I-am spus că a fost marmeladă şi dulceaţă de caise şi că tocmai le ratase, iar ea s-a şi dus să întrebe de ele, dar bucătăreasa a trebuit s-o dezamăgească. Profa de romînă a rîs copios, gaşca veselă s-a înecat de-a dreptul. Dar să vă spun oleacă şi despre camere, fără pic de părere de rău că am dormit acolo ! Aveai senzaţia că aveai iară zece ani şi te duceai în tabere vara, cînd după ditamai focul de tabără nu dormeai şi şuşoteai toată noaptea, iar moderatorul venea la ora unu şi zbiera la tine să mai şi taci, că de nu, nu mai primeai micul dejun sau îţi confisca bomboanele. Dar noi eram ceva mai upgradaţi, aveam şi un poster cu Morandi, semnat: „Pentru cea mai cool girl ! Morandi.”, adică, să fim serioşi ! Noi eram chiar CEI mai norocoşi din tot căminul! Că tot am ajuns să vorbim de seri, la capitolul ăsta am să vă spun şi ce prostii am făcut noi într-o seară după ce ne-am întors din centru de la shaorma şi o plimbare luuungă şi drăguţă. Corvinaş şi cu mine a trebuit să le păcălim pe Ginger şi pe amanta lui Justin Bieber că le ducem la mall dacă se mişcă suficilient de repede şi ţin pasul, dar ele au eşuat şi noi am scăpat basma curată. Înainte să-i hrănim pe porumbei în spatele Bisericii Ortodoxe, ne-am despărţit de profe la sfîrşitul lansării de cartre a Ruxandrei Cesăreanu, Angelus, unde am fost rugaţi să scriem cum ne vedem noi îngerii păzitori cu o aripă sau fără nici una, înger de secol XXI, iar acolo ne-au fost alese textul lui Corvinaş şi al meu şi chiar au fost publicate fragmente pe blogul scriitoarei. A fost unul din momentele mele preferate, nu pentru că am ieşit bine în poză pe blogul profei de română, ci pentru că tema atelierului a fost foarte bună şi de acolo au ieşit cele mai bune texte din toate cele patru zile, am impresia. Toate astea s-au întîmplat la o librărie Humanitas de lîngă Biblioteca Centrală. Chiar au rămas agăţate textele noastre pe acolo.

Revenind la seara despre care voiam să vă povestesc, am luat un taxi după ce i-a scăpat pe jos shaorma amantei lui JB, pentru că întîrziam la cămin. După duş şi îmbrăcarea în pijama, ne-am adunat să jucăm cărţi în camera dirigii, a Ivonuşkăi, a Denisei şi a mea, iar profele ne-au sunat să vorbim cu portarul să le lase să intre, pentru că, se pare, nu mai aveai voie să vii după ora 22. Şi în seara aia am făcut schimb de camere, profele au dormit în cealaltă şi noi am chicotit şi-am spus bancuri pînă la 1 noaptea, după care am trecut la poveştile de groază despre JB şi Mărioara care îţi mînca shaorma şi o tăia cu satîrul. Ginger şi amanta lui JB cred că au urlat pana la ora 6, înspăimîntate. Eu eram monstrul, clar, aveam şi cămaşă de noapte, rolul era perfect. Pe la 3, cineva din curte a îndreptat o lanternă spre geamul nostru şi fetele cred că au trezit tot holul în momentul ăla, mai ales că le-am spus că e cadavrul lui JB în curte şi îşi caută amanta. Distracţia a continuat pînă s-au înnecat de rîs Denisa, Ivonuşka şi Corvinaş, eu fluturam prin cameră în aşternut şi le speriam pe colegele lui Corvinaş.

A doua zi am mers la Şcoala Elf, una privată şi foarte aranjată, unde copiii chiar fac multe proiecte şi nu din silă, ci chiar de plăcere. (Da, chiar aşa ! Au şi-un pian la care salivam Corvinaş şi cu mine.) Şi acolo ni s-a făcut o prezentare a celor patru zile pe care aveam să le petrecem.. În acea după-masă am mers la celebra Grădină Botanică din Cluj, care, într-adevăr, îşi merită faima şi vorbele de duh ! Aţi mai văzut trandafiri lila mari şi parfumaţi ? Dar plante care coboară ca din cer, arată ca nişte buzdugani şi au frunze de palmieri cu ventuze ? Unele au şi flori mov şi albe cu aspect de mîna Maicii Domnului. O baltă plină cu nuferi nu numai verzi, ci şi ceva mai gălbejiţi– nu de vreme – sau poate chiar spre albăstrui ? Broaştele săreau ca bete şi pe marginea acestei mici mlaştini era plin de plante carnivore cu tulpini care mai de care mai adîncite în apă. În altă încăpere era plin de palmieri maaari şi extrem de înalţi cu frunze care îţi cad de-a dreptul în cap. Şi ele sunt aşa late, că ar face trei pămătufuri grozave. La cactuşi nu ne-au lăsat să intrăm, dar cui îi mai trebuie cactuşi cînd te poţi pierde printre trandafirii grena ? Dacă fugi şi vrei să te ascunzi, există şi o criptă aproape intactă. Asta dacă o iei la picior prin foarte întinsa grădină botanică. Pe undeva prin centru, te poţi sui într-un turn de unde vezi o bună parte din Cluj şi din grădină. Cred că v-am convins că nu e de ratat, nu ?

La capitolul ateliere de scriere, părţile mele preferate au fost cînd am făcut haiku-uri despre cărţile pe care le-au prezentat copiii, dintre care Primii mei blugi a fost cartea propusă de Corvinaş, amanta lui Justin Bieber şi Ginger. Eu am fost în echipă cu Corvinaş şi Ivonuşka, cred, şi am făcut un haiku despre Pescăruşul Jonathan Livingstone, carte propusă de două grupuri de la cercul de lectură, din oraşe diferite, chiar ! Dintre toate cărţile propuse, aleg cu tărie Împaratul muştelor ! A mai fost foarte faină partea cu compusul poeziilor din versurile propuse de noi. Au apărut nişte combinaţii de Eminescu, Coşbuc şi Macedonski scrise cu exces de zel, devenite exagerat de simpatice, totuşi oprindu-se la limita posibilităţilor. Proiectul din după-masa aceea era să oprim oamenii pe stradă şi să îi rugăm să ne recite nişte versuri, dar a plouat torenţial de la ora 3. Noi, totuşi, ne-am plimbat peste tot, chiar ne-am adăpostit într-o catedrală protestantă din centru şi am vorbit despre diferenţele între bisericile ortodoxe şi cele catolice. La următoarea tranşă de apă din găleată am fugit într-un mall, unde am mai aşteptat un pic să se oprească ploaia şi Corvinaş s-a ataşat de o maşinuţă, dar am reuşit să-l tîrîm la Casa lui Matei Corvin, unde, porcii, nu ne-au lăsat să ne plimbăm decît prin hol.

Am sărit pînă acum peste cel mai important episod şi anume lansarea lui Dilematix, care a avut loc la etajul I al Mall-ului Iulius, la Diverta. Colţişorul alocat revistelor care se lansau în după-masa aceea era plin de profi şi profe de română şi elevii lor. Trei reviste literare au fost promovate, dintre care prima a fost pentru copii din şcoala primară şi, eventual, grădiniţă, a doua pentru gimnaziu şi liceu, şi un ziar, adică Dilematixul nostru, şi încă o revistă, chiar mama noastră, Revista Cercurilor de Lectură, cea care ne-a adus la Cluj de fapt. Eu eram roşie de entuziasm şi am povestit despre cum am ajuns să public prima oară, cît de încîntată am fost că mi-a apărut textul pe prima pagină, cum am continuat pînă mi-a propus Adina pe faţă să mă angajez şi cum am sărit în sus de fericire urlînd „da!” după o gură de cappucino la o terasă, în februarie. După lansare, multe persoane au venit să mă felicite, deci a fost un succes !

Noi am pus si bazele unei noi reviste pro lectură, dar orişicît m-am rugat de cei din redactţie, nu a mişcat prea multă lume nici un deget, deci a cam picat, dar planul a fost fain şi am şi făcut o ursire cu ocazia asta. Mai încropesc în ultima sută de metri şi zic şi de cum am prezentat împreună cu profa de română jurizarea concursului Planeta pitic㸠concurs lansat după un text al Adinei, chiar, la care am făcut parte din juriu.

Ar mai fi multe de povestit despre Cluj, dar deja am mîncat prea mult din pagina asta de ziar şi cred că în curînd am să las o pată mare de cerneală dacă mai continui, aşadar îmi scot jobenul şi fac o plecăciune ! Au revoir !

Ileana Zirra

Clasa a IX-a R3

Colegiul Naţional Bilingv „George Coşbuc” (si mesajul pe care i-l lasasem sefei mele: să nu uiţi să schimbi asta :D)

Sfaturi, dom'le !

Domne, îmi pare rău, dar nu se mai poate aşa ceva ! Mi-a ajuns pînă în gît ! M-am săturat să-i aud pe toţi babalîcii de doar 30-40 de ani spunând: „N-am ştiut absolut deloc cum să-mi trăiesc tinereţea ! Am pierdut timpul dormind şi învăţînd la civică !”. Bine, domne, da’ de ce ? Motive nu găsesc şi mi se pare o idee cât se poate de proastă. Nu vreau să bag aciulea un clişeu mare şi gras, dar de câte ori putem rămâne repetenţi doar ca să ne distrăm fără oprire ? Până una, alta, nimănui nu-i place să rămână singur într-o clasă. Aşa că daţi-i bice, azvîrliţi telecomanda tembelizorului, daţi muzica la maxim, faceţi hopa în duş (pentru că poate unele Domnii ale Voastre vă spălaţi cu Wash&Go) ca să puteţi ieşi în oraş. Până acum am încercat să mă pun în pielea comedianului americano-evreu Jerry Seinfeld, pe care poate îl ştiţi de pe ProCinema. Acum o iau pe cărarea pur Zirra şi vă anunţ că de data asta m-au trimes să vă dau sfaturi celor care încep sau încă mai învaţă în gimnaziu.

Aş începe cu viaţa de maximă petrecanie energică, dansantă (ca un ceai dansant, de exemplu) şi plăcută a copilului din gimnaziu, ce nu prea mai este asa copchil ! Pentru cei care au mai dat din întâmplare de mine într-un număr mult mai vechi al lui Dilematix, eu povestisem cu câtă vervă mă avântasem din vara lui 2008, la trecerea mea dintr-a şasea într-a ... ia ghiciţi ! ... şaptea, că doar n-am rămas repetentă. (Cred !! Sper!!) Şi-acolo, ca şi aici, povesteam şi povestesc cât de bine e să mergi la concerte de mic, dacă ai ocazia şi, desigur, dacă te lasă ai tăi. Dacă aveţi şansa, veselii mei dilematixici, să aflaţi cum este să petreci cu prietenii, dansând – domne – daţi-i bătaie sau foc la poşte, să nu vă prind din urmă că-i vai şi-amar ! Iar în cazul în care aveţi şi fraţi or surori mai puţin verzi, ciuliţi urechile, că înafară de glumele pe care le fac pe seama Luminăţiilor Voastre, ştiu ei ce spun, iar cum puneţi lăbuţa pe-o invitaţie la petrecerile lor, ahoi, domne, prindeţi-vă bine cu un cârlig şi învăţaţi ce-i aia viaţa veselă de avangardist ! Pe scurt, sper că nu l-aţi ratat pe BOB DYLAAAAN pe 2 iunie !!!

Şi încă un mic sfat legat de ce-am bolborosit mai sus. Nu fiţi cu nasul pe sus cînd vine vorba de distracţii mai ieftine. Dacă eşti la o petrecere grozavă şi totuşi mai pune cîte unul vreo melodie proastă, cum se întâmplă de regulă, domne, învaţă să dansezi şi pe aia ca să nu-ţi strici cheful de viaţă. Chiar aşa, credeţi-mă, nu-i aşa grav că se scălămbăie tipul ăla popular şi drăguţ pe o melodie mai stupidă, el îşi întreţine mood-ul, cum se foloseşte mai nou. Din fenomenul acesta de-a dansa pe muzică ce nu ţi-e pe plac, cred eu că a izvorât aşa-numita caterincă.

Şi să spunem că aveţi nevoie, veseli dilematixici, şi de sfaturi pentru şcoală. Eu, fiind considerată revoluţionară şi răzvrătită a liceului meu, vă rog să nu vă luaţi în gură cu domnii profesori pe de-a moaca. Dacă aveţi probleme, deşi normal este să vă păstraţi demnitatea, ca mine, aşa, nu vă întristaţi dacă trebuie să apelaţi la ajutorul părinţilor sau ... chiar al meu ! Mă ofer cu dragă inimă !

În altă ordine de idei, fiecare profesor are mari aşteptări de la elevii buni şi foarte buni şi pur şi simplu un dram de speranţă în ce-i priveşte pe cei leneşi. De asmenea, fiecare profesor crede că materia lui este mai presus de a oricărui alt profesor. Important este să impresionezi şi să munceşti mult de tot într-a cincea si puţin şi printr-a şasea. După aceea, mai puteţi şi lenevi un piculeţ, sau chiar un pliculeţ ! Vă spun asta pentru că eu am stat în priză non-stop şi nu numai că am fost zombie, dar am şi avut de suferit de pe urma acestui lucru. Aşa că pluck!, pe tine, pe tine, pe tine şi pe tine, veseli scriitori dilii, vă deconectez pentru că sunteţi la sfârşitul clasei a şasea. După mine, cea mai grea clasă este a şaptea, alături de a cincea, iar cea mai uşuratică, deşi se spune că este diabolic-malefic-infernal de grea (nu-i credeţi, bat câmpii şi mint) este a opta. Dar vă rog frumos să mâncaţi pe pâine română, mate şi eventual geografie sau istorie pentru admiterea la liceu, care e ceva mai complicată.
Vă mai atrag atentia Înălţimilor Voastre să aveţi grijă cu cine vă-mprieteniţi, pentru că prietenii din ultimele clase de gimnaziu şi din cele de liceu rămân cam principalul anturaj de care o să vă bucuraţi o luuuuungă vreme. Eu cel puţin am un fost coleg cu care am ajuns prietenă în aşa fel încât ne tragem şi de şosete şi mai e şi tip ! Mă mai înţeleg grozav cu o fată de la olimpiada de engleză, dovadă că dacă mergi într-un loc în care oamenii au aceleasi interese cu tine, ai tone de şanse să legi prietenii trainice. Şi de ce tocmai cu ei m-am „înhăitat” ? De ce vagabondez, vorba vine, cu ei într-atât ? În primul rînd, ei fac ceva ce, din păcate, nu multţi mai practică, şi anume, au păstrat tradiţiile familiei ascultând muzică adevărată, din punctul meu de vedere, ca Beatles, Pink Floyd, clasici, sau Jethro Tull, Duke Ellington, mai puţin cunoscuţi, dar geniali ! Ce spun, domne, e să nu se mai ruşineze nimeni că ascultă oldies, ci să se mândrească cu asta (şi cu Pulp, Oasis, Gotan Projekt, Goran Bregovic), pentru că la liceu le vine aproximativ tuturor mintea la cap şi-aţi fi farul unei biciclete într-un sat cu 90 de locuitori.

Cam aste-ar fi sfaturile mele, dar şi fără ele, cred că voi, scriitori şi cititori veseli şi deştepţi, v-aţi descurca instant în gimnaziu, aşadar succes succint strangilat suspicios ! Vai, nu, mi s-a vărsta călimara pe tastură şi pe caietul de latina, iar profa o să mă omoare ! Nuuuu, am fugit, e o urgenţă ! Pam-pam !

Învăţămîntul de rahat din România

Obosit ca o furnică



De ce vin unii şi ne dictează şi nu vor să transforme probleme complicate în basme de adormit copii ? De ce merg la simpozioane de mate, deşi nici nu-mi ştiu formulele geometriei în spaţiu ? De ce eram înnebunită după algebră într-a cincea şi de ce acuma mi-e silă cînd aflu că încep orele de zlatematică ? De ce am învăţat eu în 2 ani mai multă germană de la Frau Săvinuţă decît în primii 5 ? Mi-ar plăcea ca toţi profesorii să fie într-atît de dedicaţi precum profesoara mea de geografie, cu care dezbatem fiecare idee măruntă după plac şi timp !
Aş fi vrut să îmi încep articolul condamnînd prima lege complet ridicolă, – pe lîngă interzicerea existenţei băieţilor cu buze roşii – scoaterea din funcţie a profesorilor ieşiţi la pensie şi nerespectarea posibilităţii de a-şi prelungi aceştia anii în învăţămînt. Dacă asta ar fi pasiunea mea, de ce să mai trăiesc în singurătate ? Da, ar fi timpul să călătoresc, dar cu ce bani ? Încă o prostie mai e ignorarea diverselor grade şi promovări ale profesorilor şi anii vechime.
Ce trist îmi pare cînd aflu că la Facultatea de Matematică te duci o dată pe semestru, îţi iei vreo 500 de probleme pe care le lucrezi acasă, iar apoi te prezinţi la examen. Şi mai tare mă enervez cînd îmi amintesc cîte profesoare de română am avut anul trecut. Începînd cu o cucoană care ne dicta precum unor papagali, la o alta care ne povestea cum şi-a luxat „mînilii” şi ne mustra spunîndu-ne „puişor, lasă ifosele la poarta şcolii!”, şi nu spun că nu avea neaparat motive ... apoi am avut o domniţă tînără, abia absolventa literelor care ne preda conjuncţiile explicîndu-ne cum că „pentru ca să este o sintagmă ce trebuie evitată pentru ca să vorbim corect româneşte !
Şi de ce să se mai aştepte în cazul ăsta domnii profesori să se chinuie toţi cu temele ? De aici a pornit fenomenul de copiat la greu. În fiecare clasă sunt 5 elevi silieori şi dau să copieze, salvînd onoarea clasei model ! În unele şcoli s-a şi dezvoltat o afacere din asta ! 5 lei tema la germană, 10 la mate şi 8 la romînă, iar toate eseurile sunt cu siguranţă 15 ! Pauzele sunt supermarketurile de unde se procură acestea.
E-adevărat că elevii absentează foarte mult, psihic, visînd la diverşi tipi pe care i-au călcat din greşeală pe palton în metrou sau doar la burito-ul de pe masa din bucătărie care-i aşteaptă calzi acasă, dar profesorii chiulesc de două ori mai mult în ultima vreme, şi nu mă leg numai de şcoala mea sau de liceele din Bucureşti, ci pînă şi de cele din Galaţi şi din Cluj. Exemplele degeaba vi le-aş da, pentru că înafară de oştenii din revolte, nimeni n-ar fi în cunoştinţă de cauză. Sigur că toţi plozii se bucură de-o oră de jucat macao şi cames, sau doar Killer, predă-te!, dar cu ce rămîn de aici ? Cu noroc în cărţi ori în dragoste ? Şi ore în plus de studiu acasă. Şi teme în plus la meditaţii, pentru că profa de romînă şi-a luat concediu medical fără vreun motiv ... !
Nu spun că de printr-a 7-a nu încep şi colegii să tragă chiulul din cauza vreunei teme nefăcute sau doar din lipsă de chef, dar în ultimii 3 ani de zile am văzut cum nimeni nu mai are tragere de inimă cînd îşi predă materia.
Ştiu din povestiri din străbuni cît de greu era în perioada comunismului, şi din cărţile lui Creangă, iar din manualul de latină cum era sistemul de învăţămînt de pe vremurile romanilor. Dacă un elev nu învăţa sau nu se puirta cum se cuvine, la romani, profesorul devenea plagosus şi avea dreptul să le tragă elevilor o mamă de bătaie ca la carte, iar pe vremea comunismului ajungeai imediat la direcţiunea şcolii şi nici nu vreau să mă mai gîndesc la ce păţeau săracii copii. Pe deasupra, materia era una strict raportatată la „măreţia” liderului nostru şi toţi purtau rucsaci de cîte 10 kile. Iară în timpul lui Creangă, învăţătorul avea şi el voie să te bată cu nuiaua pînă şi dacă nu veneai la ore, darămite dacă făceai prostii. În ziua de azi, parcă s-ar fi inversat rolurile ! Dacă un profesor îndrăzneşte să ridice mâna asupra vreunui copil, riscă să fie concediat, iar dacă îi trage vreo palmă peste figură, nu numai că iese un scandal monstru în şcoală, dar părintele elevului vine şi se plînge la directori, iar profesorul rămîne traumatizat pe viaţă văzînd lipsa de autoritate pe care o are asupra unor persoane de trei ori mai tineri. E complet ridicol că elevii au mai multă putere asupra profilor decît ei. Şi continuînd pasajul despre comunism, anii 1900 şi perioada romană, pe atunci şcoala ocupa tot timpul evelului, permiţîndu-i maxim o zi de distracţie ! Acum şcoala, temele, învăţatul şi dormitul de abia acoperă jumătate din timp ! Din cauza asta toţi aleargă pe terenul de tennis, îşi lasă deştele să le alunece pe pian sau le ţin prea încordate pe gîtul viorii, merg la cursuri de italiana la Schiller sau iau lecţii de dans ! Şi de abia dacă îţi dedici toată jumătatea ailaltă acestor acţiuni extraşcolare simţi că faci ceva cu viaţa ta şi te poţi considera la fel de ocupat precum sora ta de 20 de ani care obişnuia să ajungă acasă la opt obosită ca un cîine !
Pentru seara asta cred că este de ajuns. Luna o văd pe fereastră şi cîinele-mi latră-n timpan de o oră şi ce să mai zic de bîzîitul buburuzelor ! Licuricii se sting, semnalul e clar ! Noapte bună !


Ileana (Bi)Zirra,
clasa a VIII-a B
într-un liceu mai varză decît săptămîna trecută: Alexandru Limax :)

Official link: http://dilemaveche.ro/sectiune/dilematix/articol/obosit-ca-o-furnica

Moda si mofturile generatiei mele

*Note: I've finally made it into the Dilema Veche newspaper after kicking and screaming and writing. Well, not really, but writing, yes :-P Aciulea e varianta fara cele 3 randuri scoase asa cum e original in ziar. A aparut in editia nr. 313, Anul VII, 11-17 februarie 2010 :-) Lookie here: http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/codul-lui-tocqueville Enjoy:

Nu mai există un stil specific Bucureştiului. Am ajuns precum America: o salată compusă din toate trendurile, fără vreun bob de mazăre remarcat.
Prin ultimii doi ani ai mileniului trecut cel mai des îi călcam pe picior din greşeală în metrou pe emoizi, dar anul ăsta parcă cel mai des mă împiedic de pipiţe şi oameni de afaceri ... !
Pipiţele nu sunt ceva de domeniul mileniului ăstuia la noi, ci o gripă care a răzbit puternic în ultimii patru ani, avînd drept simboluri prinţesicile ta-tii, vopsite blond ori roz, care îşi petrec jumătate din timp la Mall Băneasa – „E cel mai mare din Europa, fată !” – cumpărînd orice pereche de blugi coloraţi, cu cît mai mult sclipici şi farmece, curele mari de piele cu diamante false care te orbesc în tramvai; bluze foarte stîmte pe trup şi ele cu cît de multe zorzoane posibile, bolerouri cu imitaţii de piele de leopard. Aceste prinţesici se balansează puternic pe toace de doisprezece centimetrii ţuguiate şi subţiri ca firul de păr. Probabil că ar fi de o sută de ori mai bine dacă domnişoarele acestea nu şi-ar lăsa la vedere anumite părţi ale cursului inferior şi mijlociu al şinei spinării. Le auzi trăncănind despre noile telefoane Samsung, glisante, aurite, pe care le-au primit de la tăticul. Piţipoancele au feţe mititele, dar guri uriaşe, iar dacă le greşeşti cu ceva, te trezeşti în centrul unui tsunami de înjurături care mai de care mai inovatoare. Domnul să te ferească să îi tai calea cînd se coboară din tramvai !
Cel mai adesea, piţipoancele sunt însoţite de un grup de masculi feroce cu geci negre foarte strînse pe torace, blugi cu rupturi şi sclipici masculin, se spune, tenişi Nike sau Adidas originali, negri sau albi, lanţuri masive de aur şi argint, ascultînd Guţă şi Hruşcă la maxim la difuzorul telefoanelor de fiţe prin autobuze. Ei, cocalarii, te fluieră pe stradă, iar dacă ai nenorocul să te întorci cu faţa spre ei, primeşti o replică precum: „Hei, tu, Harry Potter, da, tu ! Ce medie ai la română de nu ştii să vorbeşti, mă, Olar Păros ?”.
Oamenii obişnuiţi care nu caută să se diferenţieze de ceilalţi se mulţumesc majoritatea cu o pereche clasică de blugi de la orice magazin semi cunoscut sau de la second-handuri. Pot spune că orice hanorac vişiniu, gri cu pătrăţele sau albastru cu alte forme geometrice şi o jachetă de orice culoare sunt fix ce se poartă, de la 4 ani la 30. După aceea se căsătoresc şi sunt manipulaţi de consoartă.
În continuare se remarcă rockerii adevăraţi, superficiali sau în curs de dezvoltare. De cinci ani de zile eşti în trend dacă ştii să mînuieşti o chitară, mai ales dacă e un fender electric.Uite aşa s-a dezvoltat tipul rockeriţei superficiale care ştie cea mai simplă melodie, „Wish You Were Here” a trupei rock britanice Pink Floyd. Ele poartă cel mai adesea tricouri originale de sute de euro cu trupele AC/DC Metallica sau cu Jim Morrison, fără măcar să ştie diferenţa între Led Zeppelin şi Green Day, aceasta din urmă fiind o trupă punk, ce este adesea asemuită cu Red Hot Chilli Peppers şi Coldplay, o trupă specifică generaţiei emo.
Rockerii adevăraţi sunt foarte retraşi, din cîte am observat eu, şi foarte puţin sociabili. Preferă haine sumbre, paltoane negre, lungi iarna, au tunsori exacte sau complet dezordonate, cu plete rebele şi bocanci, de cele mai multe ori, şi ei poartă tricouri originale, dar nu neapărat cu Grateful Dead sau Queen, ci şi cu poantele designerului Alexander Timofeev sau ale lui Paul Dean.
Punkiştii sunt deseori încurcaţi cu cei emo, punk-ul stînd la baza fenomenului. Ei poartă blugi rupţi cu un lanţ sau două, brăţări cu ţepi şi capete de mort, adidaşi sau tricouri Ed Hardy, se machiază cu dermatograf foarte accentuat, au poate şi o creastă colorată în cap şi maieuri prin care îşi arată muşchii.
Emoleţii sunt leiţi aproape, dar nu ai să-i vezi pe ei cu o coamă de cocoş, ci cu o pleată peste ochiul drept, dreaptă, neagră dacă se poate, poartă mai des blugi negri, mai rar maieuri, dar cu siguranţă sunt 80% in doliu şi îţi vorbesc cu jumătate de gură.
Încă mai există şi hip-hoperii, care poartă blugi largi, maieuri albe extrem de lungi, şepci cu dosul, bling-bling-uri şi te salută cu „Yo, ma man!”.
Stilul hippie nu a murit niciodată complet, iar în ultimii doi ani din ce în ce mai multă lume a început să se exprime. Din păcate, fiind mai nou mult la modă, a apărut şi tipul superficial care ştie numai „We All Live in a Yellow Submarine” de la Beatles şi poartă aiureli de toate culorile. Mai există genul hippie-ului bogat, ceea ce este un oxymoron, dacă nu vă e cu supărare, ce poartă fuste lucrate de Anne Klein de la The Little Groovy Hippie Shop sau Zara, în acelaşi timp şi o pereche de pantaloni de pînză vişinie, trei cămăşi fluturînde, toate cumpărate cu sute de milioane, numai in speranţa de a fi observat(ă), în cele mai multe cazuri. Mai există totuşi hippie adevăraţi, care chiar nu sunt materialişti, se îmbracă aşa cum dă Domnul frecvent, sunt visători, îşi lasă plete complet nebune în valuri şi sunt paşnici.
Cu acestea spuse, cred că pot încheia călătoria prin Bucureştiul nostru american.


Ileana Zirra, redactor colaborator Dilematix, clasa a VIII-a B, intr-un liceu din ce in ce mai mizerabil.

Profii dorm la scoala?

Prinde-mă dacă mă poţi vedea că am călcat pe linii ! :P

Io-te c-a venit timpul să vă desenez şi eu ceva în colţul ista de ziar, nu numai voi !!! Hopa, am uitat că m-am tehnologizat ... scriu la computer. Da, păi, să dansez pe tastatură cu noii mei balerini cu clopoţei de viperă. Las’ că seamănă ! Merge ş-aşa.
Probabil vă întrebaţi de ce în numele Moşului Dan-An-Pan am venit aici fără un alt Moş Tehno sau Rap ca voi. Ei, bine, de vreţi ori nu, m-am hotărît să împart informaţii despre obiceiurile copilăriei, personale într-o măsură mai mică sau mai mare, ca pe feliile de tort la ziua Anei şi a Dianei. Sper că n-o să-şi piardă din farmec amintirile acestea, fiind disipate pe paginile astea în casele fiecăruia, pe toate străzile, la toate chioşcurile ...
Şi de ce tocmai eu ? Tocmai pentru că sunt mai „fresh”, aşa cum se spune zilili ăstea !!! (închipuiţi-vă că vocea din capul vostru care vă povesteşte ce citiţi se transformă într-o băbuţă cu voce tremurîndă, supărată că nu ştie să schimbe canalul la tembelizor).
Mai ţineţi minte măcar vreun joc din tinereţea-ntîi ? Hai, toţi aveam grijă să nu călcăm pe linii cînd venea vorba de străzi pavate cu pătrăţele, iar dacă aveam să călcăm, aia era ! Eu cel puţin aş fi fost detronată, iar Lumea Cheie în care trăiam eu pe atunci m-ar fi dat afară. Acum începeţi să vă mai amintiţi ? Nu ? Păi, atunci să vă mai scriu aici de alte lucruri des întîlnite. În autobuz, pe stradă, în vizită şi mai ales la mare, regula era să nu îmi prindă nimeni privirea ! Ştiam eu cum trebuie să întorc capul, simţeam cînd are de gînd orice om să se uite în direcţia mea, iar în momentul următor nimeni nici măcar nu ştia că mă uitasem în direcţia sa. Mai tîrziu, am constatat că e mult mai uşor să-mi folosesc doar ochii. Dar nu era aşa de palpitant, aşa că am continuat să-mi folosesc capul ! Şi totuşi, mă miră cum zilele astea, toţi copii din autobuze stau cu nasul lipit de geam şi ignoră orice pisicuţă de toate culorile care fuge pe acolo, sau îşi analizează unghiile în timp ce apare şi un cîine care o latră pe pisicuţă, şi zboară, pe bune, prin autobuz după sărmana ! Nu glumesc ! Am văzut aşa ceva, iar copilaşul, Dumnezeu să-i dea curiozitate, îşi rodea unghiile cu zîmbetul pînă la urechea stîngă ! Adică, ăsta e comportament de diavol mic, vesel non-stop, hiperactiv şi amuzant ? Doamne fereşte !
Da’ să revenim la subiect – şi predicat –. Cine a mai avut obiceiuri de călătorie cu maşina ? Jocul meu preferat era „Pretty Eyes”, care n-avea nici o legătură cu ochii tăi sau ai mei. Eu stateam întinsă pe bancheta din spate a maşinii familiei si mă uitam pe sus să văd ce maşini veneau înspre noi, iar în funcţie de forma farurilor, erau orcşi sau elfi. Eu eram elf, desigur ! Daciile berline, cu farurile lor mari şi sincere, erau de partea mea. Renault Clio-urile, de asemenea, că parcă-mi zîmbeau, şi nu mă pricep la maşini, şi nici atunci nu mă pricepeam pe atunci, dar pot să spun că Mercedesurile aveau farurile în jos, iar mie mi-era groază de ele. Ele erau cele mai rele, împreună cu dita mai camioanele, care întotdeauna mă prindeau pentru că erau mai înalte decît maşinuţa în care mă aflam eu.
Nu numai eu îmi mai amintesc toate acestea, colegii mei ţin minte multe, şi pun pariu că măcar la sfîrşitul articolului o să vă minunaţi de cîte făceaţi în copilărie şi voi ! Betty, fosta mea colegă de bancă din clasa a II-a, avea mania de a sări în fiecare baltă din drumul ei de la grădiniţă spre casă (şi să vă spun un secret, făcea asta inclusiv la şcoală... ! ) Şi mai făcea ceva foarte amuzant pe cînd mai avea părul lung: În timp ce învăţa, îşi făcea codiţe împletite de plictiseală, că, na, cui îi place să înveţe singur acasă ? Betty mi-a mai scris aici şi cum că îi plăceau foarte mult baloanele ... Asta îmi aduce aminte de jocul meu cu Nelson, oricare balon pe care puneam mîna, de îl legam cu o sfoară, îi vorbeam în engleză şi îl mustram că merge pe jos unde se va sparge. Dar, din păcate, oricum îl spărgeam în nişte spini din biblioteca din sufragerie, pusă foarte sus, pe un raft la care nici măcar nu ajungeam. A, şi asta îmi aduce aminte de o altă regulă pe care o aveam cînd stăteam acasă. Trebuia să merg pe vîrfuri, nu ca să evit s-o trezesc pe sor-mea sau ca să nu mă audă părinţii, ci pur şi simplu de voie. Iar dacă îmi pierdeam echilibrul o secundă, şi puneam călcîiul jos, mai trebuia să merg pe vîrfuri încă o oră.
Nu numai romînii au obiceiuri copilăreşti. Mi-am rugat un prieten, doctor serios de tot, din America, să-mi scrie şi el despre obsesiile lui din copilărie. Şi Patrick a fost aşa de amuzat de idee, încît uite ce chestii mişto mi-s trimes ! Nici măcar nu-mi vine să mă bag, că-s prea bine scrise, aşa că le-aş traduce direct ! Dar probabil nu mă voi putea abţine să nu mă bag măcar atîtica ... a devenit deja un obicei al meu.
- „Niciodată, dar absolut niciodată nu îmi lăsam mâinile sau picioarele să-mi atîrne peste marginea patului ! Mi-era o groază nebună de monstrul de sub pat, care avea să mă tragă în adîncuri.” Iar Patrick nici măcar nu prinsese episodul acela cu The Boogie Man din The Powerpuff Girls de pe Cartoon Network. Acum 40 de ani nu existau decît Loony Tunes. „După care, peste o vreme, mi-am dat seama că monstrul din dulap era acolo să mă apere de cel de sub pat, aşa că totul a mers de la sine !”
- „Toată lumea îşi tundea gazonul în linii drepte, aşa că eu îl tundeam pe al nostru un cercuri perfecte.”
- „Îmi mîncam mai întîi legumele, iar carnea o lăsam la urmă, pentru a o savura pe ea şi numai pe ea!” Asta îmi aminteşte de unul din primele mele obiceiuri. Cînd mama cumpăra bomboane, eu furam cîte 2-3 şi le ascundeam într-un sertar din camera mea, al mamei defapt, în care nu umbla nimeni niciodată. În fiecare zi luam cîte o muşcatură muniiiiisculă. Sigur, n-a mai ţinut cînd i-am spus surorii mele unde îmi ţineam proviziile.
- „Dacă deschideam uşa cu mîna stîngă, tot cu stînga trebuia s-o închid. Aceeaşi regulă i se aplica şi mîinii drepte !”. Nu cumva făceaţi şi voi aşa ?
-„Întotdeauna am crezut că profii trăiesc la şcoală.” Şi eu, si eu ! -„Nu puteam lăsa telefonul să sune de mai mult de trei ori. Trebuia să răspund înainte să sune a patra oară.”
Cred că pot încheia zburdalnică precum fac întotdeauna, nu numai pentru că sunt sigură că mi-am făcut datoria, dar şi pentru că încalc limita de cuvin - Ileana (BI)ZIRRA, clasa ixulescu intr-o scoala proasta.

Official link on tah internets: http://dilemaveche.ro/sectiune/dilematix/articol/atentie-la-monstrul-de-sub-pat