De la abc la bac – și înapoi

 De două săptămîni de zile încerc să aflu care este părerea generală asupra ultimului examen din învățămîntul preuniversitar. Constat cu stupoare că mai nimeni nu este pe aceeași lugime de undă, cum e de observat din ancheta pe care-am pus-o cap la cap. Asta denotă că bacalaureatul este un subiect vag pentru cei mici, dar pînă și pentru cei care mai au un pic și or să dea nas în nas cu el. Bun, părerile pot fi împărțite, nici o problemă, mai ales în ziua de azi, cînd cei ce dirijează sistemul nostru de învățămînt încă nu s-au hotărît ce semnificație are bacalaureatul. Dar știu că o schimbare are să se facă în curînd. Cei din generația mea, generația 2014, nu știu ce formă va avea acest examen, ceea ce nu este în regulă. În schimb, diriginta mea, o persoană informată, care-și are propriul sindicat, ne-a pus la curent la finalul clasei a X-a în legătură cu schimbarea care va să aibă loc; iar în penultima zi de școală am primit un formular de la Minsterul Educației în care eram întrebați dacă preferăm clasicele probe orale – două la număr – și cele scrise – în număr de trei, dintre care una este la alegerea fiecărui elev, ori un examen dintr-o repriză, în care să avem întrebări din toate materiile – inclusiv din cele care nu se mai studiază în ultimii doi ani de liceu la filierele umaniste.

Revenind la chestionar: întrebarea era așa prost formulată încît deveneai confuz în momentul în care tot ce voiai era să le spui era să nu mai schimbe nimic; la fel de îmbîrligată ca la Referendum! Oricum probabil nu vor lua în calcul acele chestionare, de-aia s-a și neglijat distribuirea lor. Mai mult ca sigur este doar o scuză pentru a anunța după aceea mass-media că au adus la cunoștintă posibila schimbare și că au și primit aprobarea populației. Acest nou tip de bacalaureat aduce a S.A.T.-urile (Scholastic Aptitude Test) care se țin la americani. Acest examen este format din trei probe, în schimb: Reading, Writing și Mathematics, ceea ce la noi s-ar da dintr-un singur foc.

Dintr-un punct de vedere, acest tip de treaptă este bun, deoarece pregătește elevul pentru orice tip de domeniu, dîndu-i mai multe variante de ocupații, dar în ceea ce privește gradul de dificultate, acesta este scăzut, mediocru. În schimb, pentru a dovedi că ești avansat există în continuare admiteri și școli de vară, precum și internship-uri.

Tocmai pentru că bacalaureatul este într-o continuă scimbare în ultimii zece ani, nu îl mai poți numi un examen al maturității, cum era considerat în vremuri mai îndepărtate. La bac nu trebuie să dovedești că ai o gîndire aparte, nu ai voie să îți exprimi părerea nici măcar la română, nu este bine să fii original, trebuie pur și simplu să deții informațiile cerute. Este o simplă încercare a cunoștințelor acumulate, s-ar crede, pe parcursul celor patru ani de liceu. Din păcate, profesorii au încetat să-și mai dea silința, iar elevii cu atît mai puțin. Din ce motiv dispare acest interes de a-și practica  meseria bine? Pentru că apar bariere sociale care îi obligă pe profesori să nu aplice forța fizică, pentru că părinții își ridică în slăvi odraslele și nu acceptă defectele plozilor – recurgînd, dacă este cazul, la metode neortodoxe de a umili profesorii care mai sunt în stare să fie duri și să aplice metoda, ușor cinică, a biciului.

Pentru cei care își doresc să treacă în învățămîntul superior fără să își facă griji de pile, șpăgi, camere de filmat și alte treburi necurate, am o soluție insuficient de satisfăcătoare: apucați-vă de învățat baza din timp și stați pe turbo într-a XII-a. Dacă, spre exemplu, vreți o notă de top la limba și literatura română, tineți minte dintr-a VIII-a sau dintr-a IX-a ce-i aia comedia, iar înainte de bac recitiți O scrisoare pierdută și O noapte furtunoasă și asigurați-vă că puteți puncta ceea ce încercat profa de română să explice la oră. Cu toate că eu sunt pro descifratului la fața locului, nici măcar la olimpiada de română nu îți acceptă ideile de geniu parțial neînțeles și interpretările unice; textele trebuie aproximativ trase la tipar.

Așadar, după ce îți iei diploma de bacalaureat, nu te poți considera matur în adevăratul sens al cuvîntului. Să te vezi cu certificatul în mînă și admis la o facultate nu îți definește decît locul în societate, dar te coci prin acumularea experienței personale. Același lucru se aplică și la facultate. Degeaba ai o diplomă, dacă nu ești om practic și nu stăpînești o meserie. Ăla e spiel-ul. Fără să cunoști o meserie, mai greu îți găsești slujbă.

Concentrîndu-ne și pe cei patru ani de liceu, aș dori să punctez niște lucruri. Toate cunoștințele mele de peste douăzeci de ani îmi spun că din liceu nu rămîi cu nimic, sau doar cu ceea ce îți place. Așa cum școala generală instalează platfoma de cunoștințe universale – ceea ce are și valoare de adevăr, liceul trebuie să asambleze stîlpii pentru acoperișul și geamurile pe care le așezi cu grijă în facultate și la masterat. Mai încolo fixezi totul cu superglue prin doctorat și alte studii avansate.

Din nefericire, precum am menționat mai în urmă, pentru că nu se mai face carte temeinic, meseria n-o poți învăța în școală, ci prin aplicații practice. Și iată că ne aflăm în epoca voluntariatelor – pînă și în țara noastră au devenit la modă; sau poate mă învîrt eu în mediul propice –, iar acest lucru ajută enorm la migrația creierelor. De altfel, acum aproximativ zece ani, începuse mania cu centrele de excelență (în română, matematică, chimie ș.a.m.d.). O parte sigur s-a desființat, unele centre s-au transformat chiar în clase de olimpici, dar eu îmi permit să spun cu mîna pe inimă că unul din cele mai incitante asemenea locuri este încă activ. Centrul de Excelență în filosofie (C.E.X.) al lui Gabriel Săndoiu se ține acum la Facultatea de Filosofie din București, unde mi-am petrecut toată clasa a X-a, chit că în ultimele trei luni mergeam nefiind înregistrată, pentru că picasem un examen. Întîmplare care a avut loc doar pentru că eram ocupată să cunosc mulți oameni minunați și să lucrez pentru olimpiada de engleză. Dar și anul acesta tot acolo mă găsiți, eu sunt pregătită să dau iar toate examenele și să pot vorbi liber despre epistemologie, să înțeleg glumele cu Kant și să stăpînesc un limbaj logic, să mă pot exprima corect.

Tot în liceu este și perioada favorabilă olimpiadelor, de creativitate, dacă se poate, a cursurilor, a internship-urilor, a școlilor de vară și a tuturor activităților extrașcolare. În primul rînd, acumulezi experiență, deci te apropii de practicarea unei meserii; în al doilea rînd, cunoști oameni pasionați de aceleași subiecte, iar în al treilea rînd, îți faci relații pentu viitor. Eu am început din generală să public, pentru că îmi place să scriu, și uite cum îmi împlinesc acum un vis ceva mai vechi!

Articolul e d-aci, iar fiind al meu, consider ca am toate drepturile asupra lui!

http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/abc-bac-inapoi

Permis minorilor

A trecut mult timp de când nu am mai pus ceva pe blogul meu care se vrea de la început un blog profesional ... M-am uitat pe el de curând şi mi-am dat seama ce frumos mă minţeam! Cu stil chiar! Cum mi s-a reproşat că nu pot da drept referinţă un blog într-atât de învechit, m-am gândit să mai pun articole publicate anul ăsta.
Ăsta e un articol publicat în Dilema Veche prin decembrie, anul ăsta, care-a fost apreciat şi pot să spun că sunt chiar mândră de el. Mi s-a reproşat, în schimb, că nu am fost îndeajuns de dură! Ehei, textul ista nu-i originalul crud şi înverşunat, asta e varianta politically correct. Enjoy! (unless you're one of those girls)


Baluri, baluri ale bobocilor (de raţă, pe rîu), tocuri, rochii cu volănaşe, mănuşi albe de mătase, fundiţe în păr, coafuri deosebite cu tot felul de încolăcituri şi bucle, trăsuri, dovleci – hopa, cred că am greşit povestea şi secolul. Acum nu mai e vorba de dansuri lente şi de domniţe îmbrăcate extravagant de elegant, deşi extravagante au rămas. Acum rochiile purtate de liceence sînt un prilej de a-şi etala fondurile parentale, împreună cu picioarele interminabile din cauza tocurilor.

În ultimii doi ani, am priceput şi eu cum stă treaba cu balurile. Într-a IX-a, nu eram eu genul care să umble prin cluburi noaptea, dar am îndrăznit să merg la bal şi am observat cum entuziasmul creşte şi o mare parte din colegii mei de generaţie erau surprinzător de încîntaţi să se hlizească la un concurs de frumuseţe şi de activităţi „extraşcolare“ numit Miss & Mister. Eu eram fata în bocanci, căreia i-a fost lene să-şi pună tocurile, pe cînd podoabele celorlalte fete erau „la pachet“ cu hainele, iar băieţii aveau cămăşile uşor descheiate, ca să pară mai maturi, sau purtau cravate chic. La început, stăteam cuminte ca o oaie (îmi încreţisem din greşeală părul în ultimul hal) pe o boxă din lateralul scenei şi mă chinuiam să-i văd pe colegii mei cum defilează şi ştiu că i-am ascultat cîntînd „Fergalicious“ după o duşcă zdravănă de heliu.


Pentru că era plin pînă la refuz, din sfert în sfert de oră mă pierdeam de grupul cu care venisem şi mă regrupam cu tot felul de cunoştinţe din liceu. Zarva era de nedescris. După miezul nopţii – nu, nu m-am transformat în dovleac – m-am destins, mi-am găsit gaşca iniţială şi am ajuns să dansăm pe bar, alături de mulţi alţii, într-o manieră perfect adecvată, pe muzica celor de la Şuie Paparude.
Pentru unii, primul bal este prima ieşire fără părinţi, unde faci rost de băutură, destul de uşor. Păcat că prima oară e şi cea mai rea: stomacul nu te ţine, nu mănînci, dansezi, te agiţi, mai bei şi cafea ca să rezişti, alcoolul îţi circulă mai repede prin sînge, iar pînă la sfîrşit, te descalţi de tocuri şi te trînteşti pe o canapea pînă vine momentul să pleci acasă. Am văzut destule cazuri de genul acesta în ambii ani în care am fost. Cînd am plecat anul trecut cu nişte prieteni spre casă, de la bal, am observat cum o priveau oamenii de pe stradă pe una din fete, care se balansa de durere de picioare: dezaprobator, gîndindu-se că ea era încă una dintre beţivii nocturni care de-abia se deplasează către casă. Partea cu plecatul e mereu motiv de tărăboi: ori îţi suni părinţii – care ori au stat treji ore în şir, după ce şi-au încheiat serviciul, ori au venit de la muncă, au tras un pui de somn, s-au trezit la 3 dimineaţa şi s-au urcat în maşină chiombi de somn să te ia din buricul tîrgului, unde ai păcătuit laborios de mult –, ori chemi un taxi. Cu cît e mai prestigios liceul, cu atît e mai centrală locaţia de petrecere şi pericolul de-a fi agăţată mai mare.


Apropo de agăţat, ne aruncam privirea prin club la bal şi rămîneam surprinşi de cît de mature par toate fetele: armonios clădite, înalte, cu tupeu şi arătîndu-şi o mare parte din pielea lor catifelată şi albă ca ţigările pe care le fumează. Stupefiaţi rămîneau colegii mei, abia după ce vorbeau cu ele şi aflau că nu terminaseră nici măcar gimnaziul. Da, aşa este, balurile bobocilor sînt infestate de fete frumoase de-a VII-a şi de-a VIII-a, care nu mai au răbdare pînă intră la liceu şi vor să cunoască lume, să întremeze legături cu băieţi – o cale cu două sensuri. Aşa mi-am şi dat seama de ce nu dau niciodată faliment firmele care fabrică rochii de gală şi de ce nu găseşti niciodată nici o mărime acceptabilă, ci doar s. Consumatorii numărul 1 sînt aceste fete care trebuie să le ia ochii tuturor. La fel şi cu tocurile... încălţămintea cu botul rotund o găseşti doar în mărimea 36-38. Nu pentru că fetele de care vorbeam ar fi gingaşe şi pentru că ar avea laba piciorului îngustă, ci pentru că toate încep să poarte înălţătoare înaintea banchetului de clasa a VIII-a.


De altfel, aşa şi fac ele rost de băutură. La balul meu dintr-a IX-a barmanii erau destul de stricţi, fiindcă deja citiseră contractul Comitetului de părinţi şi ştiau penalizările vînzării de băutură minorilor. În schimb, după o anumită oră, ne vindeau ce voiam noi. Desigur că eu n-am avut nici cea mai mică problemă să îmi iau alcool, anul trecut, dar după ora 1 au scumpit băuturile – o mare escrocherie!

O să rîdeţi de mine, dar înainte de bal, am mers cu nişte prieteni la o bere la... Kaufland, pentru că balul se ţinea la patru minute distanţă. De-abia după aceea ne-am prezentat şi am încercat să ne simţim pe cît puteam de bine în aglomeraţia infernală de pînă în ora 12. În schimb, marile dive foloseau metoda mai puţin ortodoxă, menţionată mai sus, şi făceau ravagii în rîndul banilor băieţilor doritori şi pofticioşi.

In a nutshell – cum îmi place mie să închei de cînd vedeam afişele alea vechi ale cărţii Universul într-o coajă de nucă a lui Stephen Hawking –, la balurile bobocilor te duci dacă: ştii să mergi pe tocuri, nu te-ai mai destrăbălat de mult, ai bani în plus, vrei să dansezi fără să mai ştii de tine, sau dacă ai o gaşcă cu care ştii sigur că ai să te simţi bine. Dar un vin fiert, un movie night în seara balului, la mine acasă, şi prieteni conform normelor Zirra nu se compară cu ore în şir de zbînţuială fără ţel şi fără cafeaua de a doua zi.

Ileana Zirra este elevă în clasa a XI-a la Colegiul Naţional Bilingv „George Coşbuc“.

 articol personal şutit de aici: http://dilemaveche.ro/sectiune/singular-plural/articol/permis-minorilor

COXIRRA

Ooo, daaa, în sfârşit nu mai eram ipocrită şi nu mai scriam! Dar văzând un comment prea drăguţ, în care cineva mă întreba de ce nu mai scriu ... şi constatând că am intrat în vacanţă şi mai am oleacă de timp liber, why not blog?

Umătorul articol este dedicat tuturor oamenilor din Coşbuc şi cei ce ştiu poveştile! Aşadar, cine ştie, o să se prindă de glumele cu subînţeles şi-o să se distreze, sper eu. Chiar dacă e, de fapt, unul din articolele mele cele mai slabe.

Aşa că, IX R3, în special, here you go!!

Coxirra

Nu pot să spun că am călătorit foarte foarte mult în comparaţie cu alţii, adică am colegi, acum, într-a noua, care se pot da mari că au cutreierat Europa în gimnaziu, ceea ce sună prea bine şi sunt chiar invidioasă, dar voi trăi şi cu ideea că eu îmi petrec vacanţele cu cortul la mare, nu ca alţii, la hotel de cinci stele, să plec spre plajă de abia la 11 dimineaţa; eu adorm cu sunetul valurilor pe fundal şi mă trezesc auzind pescăruşi, iar apoi facem concurs care vede mai mulţi delfini la orele şapte în zori, uneori prindem şi răsăritul pentru că lenevim pe malul apei, de plăcere, până dimineaţa.

Iniţial vroiam să vă povestesc despre Timişoara şi Sibiu, oraşele mele de suflet, dar când am scris doar două amarâte de cuvinte despre mare, instant mi-a venit un chef nebun să mut o combinaţie de Timişoara şi Sibiu la marginea Mării Negre şi să-i spun oraşul meu preferat. Nume? Greu de spus. Cum mă marchează pe mine numele meu în liceu şi toate glumele destul de reuşite la adresa mea, parcă simt un ghiont să numesc acest oraş ori Zirra ori Cox. Sau ce-ar fi să facem chiar o combinaţie? Coxirra! Care ar însemna Oraşul de cărbune al lui Zirra. E, am fi vag pe aproape, ţinând cont de faptul că resurse avem şi pe la Marea Neagră, dar mai degrabă petrol, nu cărbune inferior.

Acest oraş, Coxirra, va avea alei lungi şi curate, care miros a trandafiri de dulceaţă, încât să te simţi ca în Parcul Rozelor din Timişoara, dar pe jos se vor afla scoici roz. Nu avem nevoie de o Volga, care să treacă pe lîngă, sau vreun pod, avem Marea Neagră, şi pe post de nuferi folosim algele. Partea bună este că nu avem broaşte, dar de peşti nu scăpăm. Iar mie personal îmi plac, aşa că nu mă deranjează chiar deloc.

Ca să fim siguri că nimeni nu se va îneca, pe post de faruri vom avea turnuri înalte ca în Sibiu, dar să te urci pînă în vârf este un adevărat chin, aşa că sper că sunteţi amatori de sport. Dacă nu, luaţi-vă gândul de la aşa un act de ispravă.

De ce nu am putea încadra şi câteva elemente specifice oraşelor americane pe care le-am vizitat eu şi care mi-au plăcut? Şi nu, nu sunt clişeice oraşele acelea, da, sunt suburbii după care nu mă omor, plictisitoare ca în serialele slabe care apar acuma la tembelizor, dar Oraşul care nu doarme niciodată chiar merită văzut. Cu toate că eu cu vreo cinci zile înaintea zisului accident cu cele două clădiri, The Twins, le-am vizitat împreună cu surorile mele, Alexanda şi Maria, şi aş fi putut fi deja scrum, n-aş mai fi ajuns nicidecum să scriu nimic în Dilematix, ei bine, cu toate acestea, oraşul mi-a plăcut nespus când aveam 5-6 ani. Şi clădirile înalte nu m-au impresionat, dar totuşi, toate, adunate la un loc te transpuneau un pic într-o altă lume, şi nu era un SF după care nu mă omor eu (desigur, asta nu înseamnă că voi nu aveţi texte SF reuşite!!), era ... un simţământ înalt. Şi ce-ar fi să avem plase de strâns resturile cîinilor noştri? Covrigii să fie 50 de bani, ca pentru vremuri de criză şi ca pentru o viaţă trăită la mare, doar unii ştim sau vom afla ce înseamnă să rămîi falit pe plajă. Se poate rezista cu pepeni galbeni şi verzi în Coxirra, dar din când în când nu se va mai putea trăi doar din peşte, oamenii vor dori şi ceva muşchi de porc, de aceea o să ajungă până aici răspânditul lanţ de magazine de băcănie La Vit(t)a Bella, iar haine vom găsi cu preţuri de mâna a doua, calitatea întîi, într-un laborator care le creează el în funcţie de gusturile fiecăruia. Partea amuzantă este că îţi scanează limba!! De aceea prefer să dau o fugă până în Vama Veche să îmi iau o fustă, pentru că omul de ştiinţă care a inventat acel laborator a luat totul prea literar/in serios.

Eu vă promit că am să pun difuzoare prin staţiile de autobuz şi FAC ŞI-UN METROU, care, dacă am să am buget, o va lua pe sub Marea Neagră, iar undeva, mai în larg, am să pun un lift care să te ridice 10 metri în aer, să poţi privi melancolic valurile care se formează aici, în larg.. Ca muzică aş pune melodii cât se poate de jah, ca lumea să se destindă şi să nu uite că, deşi se află într-un oraş aglomerat, marea şi voia bună sunt la jumătate de kilometru. Asta tot uită cei din Constanţa! Bob Marley va fi cap de listă. Iar în mijlocul oraşului voi face o scenă mare, ca cea din Piaţa Constituţiei din Bucureşti, unde voi încerca să îi aduc pe plozii lui Bobiţă Marley măcar de două ori pe an.

Ce-ar mai fi cu putinţă să vreţi să ştiţi despre acest oraş? A, da, parcuri de distracţie gratuite! Călătoriile cu autobuzul, dacă sunt plătite, sunt şi rambursate cu o îngheţată la 3 bilete.

Vă aştept să luaţi trenul încoace, eu mă simt ca-n vacanţă în oraşul ăsta! Şi-aşa nu mai e mult! Pentru primul trip în Coxirra trebuie să aduceţi prăjituri pătraţele cu lămâie!

That's all for today, folks!

Ileana Bizirra, cea mai cocsata!

Găşti. Măşti. (Oops, I did it again!)*

Da, băi, am reuşit! După ce am fost devastată când nu mi-a ieşit articolul şi am plâns la şcoală făcându-mă de cacao, a urmat o săptămână groaznică, dar după aia a apărut un hop pozitiv şi iată-mi articolul şi pe site!!!!!!

http://www.dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptaminii/articol/gasti-masti

Găşti. Măşti

Găşti. Măşti. Aş putea spune că masca este antonimul parţial al găştii, pentru că te simţi în largul tău numai în sînul ei, şi atunci arăţi cine eşti, de ce eşti în stare şi cum dai tu o lume întreagă pe spate. Sigur, asta vei face numai dacă „mască“ ar avea şi semnificaţia de shield, anume locul unde ştii că lucrurile rele n-au să te afecteze, iar dacă vei avea vreo problemă, gaşca ta va fi alături de tine, vorba ceea – „unul pentru toţi, toţi pentru unul!“. Cu o condiţie, în schimb: să fi trecut de iniţierea în gaşcă şi să-ţi fi dat jos masca. Cum? E la mintea cocoşului.

Nu am vrut să abordez tema prin definirea celor două categorii, gaşca trainică şi gaşca spulberătoare – nu, nu ea te spulberă pe tine, ci cu uşurinţă se destramă –, pentru că mi se pare deja un concept inutil de exemplificat. Cu toţii ştim că rămîi cu doi prieteni din prima copilărie, o droaie din liceu şi mulţi şi extrem de buni din facultate, iar apoi relaţiile doar se întăresc. Nu am trecut prin asta deja, deci nu pot dezvolta ceva ce doar am observat în alte cazuri. În schimb, pot spune că este întru totul adevărat că, la liceu, imediat îţi faci o gaşcă. În generală, nici prietenul meu cel mai bun, Tudor, care de ziua mea mi-a făcut clătite cu scorţişoară şi a furat un borcan de marmeladă de la bunica şi le-a mîncat împreună cu familia mea, nu îmi citea ziarul, iar acum, fetele din gaşca mea nouă mi-au smuls exemplarul din mînă şi s-au dus prin clasa lor, urlînd „Vedeţi, ea e în poză, ea lucrează la ziarul ăsta! Cumpăraţi Dilematix!“ şi nu s-au lăsat pînă nu le-au băgat pe gît, şi mamelor, reportajul meu.

De asemenea, în momentul în care un coleg de-ai mei mi-a spus că sunt o ciudată şi jumătate – ceea ce nu neg, parţial - (cam subiectiv băiatul), ei au venit şi au acţionat ca la clubul de debate şi mi-au dovedit că nu este adevărat şi că el bătea cîmpii! Iar când mă întrebam dacă să mă duc la voluntariatul din cadrul Parlamentului, colegul meu de la R2, Mihai, care candidează şi el, m-a convins să îmi fac campanie, pentru că aş avea o şansă cu CV-ul de până acum. Eu voi face design-ul stickerelor pentru amândoi, iar dacă şi alţi prieteni din gaşcă se bagă, n-am să-i ignor defel!

Una din caracteristicile găştii constă în puterea ta de a-i trata pe toţi la fel, ca să fie trainică, altfel, se va şubrezi în fiecare lună, pînă vor mai rămîne doi-trei oameni. Normal că oricum te vei înţelege mai bine cu cîţiva dintre ei, dar în cadrul grupului te vei abţine s-o arăţi, vei vorbi la telefon, vei ieşi cu ei la o bere secretă.

Un lucru interesant de observat, dar care este şi el destul de logic, ar fi faptul că la început, cînd sari jos sus jos, încă îţi mai alegi gaşca şi după stil. Într-a VI-a, m-am dat şi eu un pic mai roackeriţă, pentru că Tudor era dur pe atunci, iar eu nu puteam fi mai prejos! Într-a VII-a a apărut prietena lui metalistă, iar atunci mi s-a acrit şi mie şi am început să arăt cum că aş fi hippioată de fapt, n-am mai purtat tricouri lungi cu Le Chat de Noir, mi-am scos din fundul dulapului rochiile, fustele lungi şi şalvarii şi am defilat fericită prin şcoală cum aveam eu chef, iar prietenii mei adevăraţi mi-au rămas aproape. În liceu, Ilinca este cea dură, căreia nu-i putem atribui un stil anume, Ali este secretara noastră cu ochelari roşii, Mihai este ecologistul cu tricouri amuzante, Cristi – sensibilosul grupului, Costin – metalistul grupului, Dana şi Tudor – rockerii, iar eu am rămas hippioata şi, totuşi, cu atît ne distrăm mai bine, cu cît venim cu poveşti mai diferite din afară. Sper să mă credeţi că am făcut parte şi din grupul prietenilor surorilor mele, unde oamenii aveau deja 20-24 de ani, iar stilurile erau aşa de diverse, că te simţeai ca-n America, salata de Bruxelles a stilurilor şi a trendurilor. Aşa că am ajuns la concluzia că pe cît creşti pe atît treci peste fleacurile de genul hainelor alese, şi te iei după realele calităţi ale oamenilor, anume cum ţine un secret, cum te consolează, ce glume îţi spune ca să te înveselească, cît de sensibil e şi dacă ştie să pună în aplicare latura de fetiţă cheesy cînd e nevoie.

Prea multe alte lucruri aş putea povesti despre găşti, de-aia am să mă ascund în spatele unor măşti.

Ileana Zirra este elevă în clasa a IX-a la Colegiul Naţional Bilingv „George Coşbuc“ şi redactor la suplimentul pentru copii Dilematix.

+++++++++++++

Dar varianta completă tot la mine a rămas, aşadar, guys, bucăţile lipsă sunt cele mai colorate, aşa, puţintel :)

* Yes, it's my second article in this big fancy newspaper :)

Macul trist

Aş vrea să fiu un filosof bătrân,

Doar uitându-mă în zare să stau pe-un câmp,

Fumându-mi macul roşu precum focul,

Numărând stelele, mâncând merdenelele!

Pentru mine o problemă ar fi un fir de nisip,

Iar vântul l-ar lua oricând l-aş ruga!

Un fleac ar fi un microb,

L-aş închide într-o tablă de şah,

Unde el şi-ar da duhul,

Pentru că este claustrofob.

Un fir de praf de stele ar rezulta

Din orice supărare a mea!

Aş vrea să fiu un filosof bătrân.

Nu te supăra, ai un pix să-mi împrumuţi?

Da, a aparut noul numar Dilematix.

Pela jumătatea lunii iunie, deci imediat după absolvirea şcolii de muzică şi a claselor

gimnaziale, eu mi-am făcut bagajul, mi-am strîns catrafusele, iar cu cinci ediţii diferite ale lui Dilematix sub braţ, am sărit în tren spre Cluj. De ce ? Se pare că ajunsesem la faza naţionala a unui concurs de proiecte. În ce vagon ? Doi. Şi cu cine am stat ? Păi, am mers cu prima mea dirigintă, o suuuper profă de română, chiar cea care m-a bătut la cap cu excursia asta, şi cu două eleve ale dânsei, care sunt cu doi ani mai mici ca mine, cu încă o doamnă profesor la fel de tare din Liceul Greco-Catolic, profă care ne trimite mereu cele mai şoriceşti texte, şi trei alţi oameni, care nu îi sunt elevi la dirigenţie şi sunt cu un an mai mici ca mine.

Acum hai să vă spun numele noastre de cod, ca să vă pufnească rîsul. Vă rog, nu atentaţi la vreo înghiţitură de suc sau ... bere, dacă sunteţi majori şi vaccinaţi. Cele două eleve ale fostei mele diriginte erau Ivonuşka şi Denisa, pe care nu o cheamă Denisa, dar nimeni nu îi reţinea niciodată numele şi toţi inventau cîte un nume cu iniţiala‚ D, aşa că am tachinat-o în grup şi-am botezat-o Denisa. Pe profa lor o putem numi pur şi simplu „diriga”, iar pe cealaltă profă hai s-o ascundem sub denumirea de „profa de română”. Cea mai interesantă porecla este a lui Matei: Fiind noi în inima Clujului, i-am zis mai întîi Matei Corvin. S-a plictisit repede, aşa că i-am spus Corvi, dar nici aşa n-a fost mulţămit ! Ce să-i faci dacă e încăpăţînat ? M-am enervat şi am urlat după el, cînd ne-a luat-o în faţă „Corvinaş, băiete !” şi uite cum a fost strigat mai departe. Cele două colege ale lui, Bianca, supranumită „amanta lui Justin Bieber”, care şi el avea o poreclă un pic mai deşucheată, şi Raluca, „Ginger” să-i spunem, erau cele mai tăcute şi mai retrase. Restul eram prea bucuroşi şi muuult prea energici pentru restul lumii. Bine, înafară de Denisa, care a ras două cărţi în cele patru zile la Cluj ! La cît de cu nasu’ în calendar a fost, vă recomand cărţile Fascinaţie şi Povestiri filozofice.

Şi-acum s-o luăm din loc cu poveştile de la Cluj ! Am călătorit multe ore cu trenul şi am dormit cu o perche de căşti în urechi, deşi aş putea spune cu tărie că tot zgomotul şinelor m-a adormit, nu tu Bach, nu tu Beatles ! Trenul a avut întîrziere şi de abia la şapte jumate în zorii zilei ne lăsam bagajele în camerele căminului energetic şi făceam fiecare cîte un duş. La opt ne-am dus la masă, unde, da, i-am jucat o mică farsă dirigii, pentru că a întîrziat. I-am spus că a fost marmeladă şi dulceaţă de caise şi că tocmai le ratase, iar ea s-a şi dus să întrebe de ele, dar bucătăreasa a trebuit s-o dezamăgească. Profa de romînă a rîs copios, gaşca veselă s-a înecat de-a dreptul. Dar să vă spun oleacă şi despre camere, fără pic de părere de rău că am dormit acolo ! Aveai senzaţia că aveai iară zece ani şi te duceai în tabere vara, cînd după ditamai focul de tabără nu dormeai şi şuşoteai toată noaptea, iar moderatorul venea la ora unu şi zbiera la tine să mai şi taci, că de nu, nu mai primeai micul dejun sau îţi confisca bomboanele. Dar noi eram ceva mai upgradaţi, aveam şi un poster cu Morandi, semnat: „Pentru cea mai cool girl ! Morandi.”, adică, să fim serioşi ! Noi eram chiar CEI mai norocoşi din tot căminul! Că tot am ajuns să vorbim de seri, la capitolul ăsta am să vă spun şi ce prostii am făcut noi într-o seară după ce ne-am întors din centru de la shaorma şi o plimbare luuungă şi drăguţă. Corvinaş şi cu mine a trebuit să le păcălim pe Ginger şi pe amanta lui Justin Bieber că le ducem la mall dacă se mişcă suficilient de repede şi ţin pasul, dar ele au eşuat şi noi am scăpat basma curată. Înainte să-i hrănim pe porumbei în spatele Bisericii Ortodoxe, ne-am despărţit de profe la sfîrşitul lansării de cartre a Ruxandrei Cesăreanu, Angelus, unde am fost rugaţi să scriem cum ne vedem noi îngerii păzitori cu o aripă sau fără nici una, înger de secol XXI, iar acolo ne-au fost alese textul lui Corvinaş şi al meu şi chiar au fost publicate fragmente pe blogul scriitoarei. A fost unul din momentele mele preferate, nu pentru că am ieşit bine în poză pe blogul profei de română, ci pentru că tema atelierului a fost foarte bună şi de acolo au ieşit cele mai bune texte din toate cele patru zile, am impresia. Toate astea s-au întîmplat la o librărie Humanitas de lîngă Biblioteca Centrală. Chiar au rămas agăţate textele noastre pe acolo.

Revenind la seara despre care voiam să vă povestesc, am luat un taxi după ce i-a scăpat pe jos shaorma amantei lui JB, pentru că întîrziam la cămin. După duş şi îmbrăcarea în pijama, ne-am adunat să jucăm cărţi în camera dirigii, a Ivonuşkăi, a Denisei şi a mea, iar profele ne-au sunat să vorbim cu portarul să le lase să intre, pentru că, se pare, nu mai aveai voie să vii după ora 22. Şi în seara aia am făcut schimb de camere, profele au dormit în cealaltă şi noi am chicotit şi-am spus bancuri pînă la 1 noaptea, după care am trecut la poveştile de groază despre JB şi Mărioara care îţi mînca shaorma şi o tăia cu satîrul. Ginger şi amanta lui JB cred că au urlat pana la ora 6, înspăimîntate. Eu eram monstrul, clar, aveam şi cămaşă de noapte, rolul era perfect. Pe la 3, cineva din curte a îndreptat o lanternă spre geamul nostru şi fetele cred că au trezit tot holul în momentul ăla, mai ales că le-am spus că e cadavrul lui JB în curte şi îşi caută amanta. Distracţia a continuat pînă s-au înnecat de rîs Denisa, Ivonuşka şi Corvinaş, eu fluturam prin cameră în aşternut şi le speriam pe colegele lui Corvinaş.

A doua zi am mers la Şcoala Elf, una privată şi foarte aranjată, unde copiii chiar fac multe proiecte şi nu din silă, ci chiar de plăcere. (Da, chiar aşa ! Au şi-un pian la care salivam Corvinaş şi cu mine.) Şi acolo ni s-a făcut o prezentare a celor patru zile pe care aveam să le petrecem.. În acea după-masă am mers la celebra Grădină Botanică din Cluj, care, într-adevăr, îşi merită faima şi vorbele de duh ! Aţi mai văzut trandafiri lila mari şi parfumaţi ? Dar plante care coboară ca din cer, arată ca nişte buzdugani şi au frunze de palmieri cu ventuze ? Unele au şi flori mov şi albe cu aspect de mîna Maicii Domnului. O baltă plină cu nuferi nu numai verzi, ci şi ceva mai gălbejiţi– nu de vreme – sau poate chiar spre albăstrui ? Broaştele săreau ca bete şi pe marginea acestei mici mlaştini era plin de plante carnivore cu tulpini care mai de care mai adîncite în apă. În altă încăpere era plin de palmieri maaari şi extrem de înalţi cu frunze care îţi cad de-a dreptul în cap. Şi ele sunt aşa late, că ar face trei pămătufuri grozave. La cactuşi nu ne-au lăsat să intrăm, dar cui îi mai trebuie cactuşi cînd te poţi pierde printre trandafirii grena ? Dacă fugi şi vrei să te ascunzi, există şi o criptă aproape intactă. Asta dacă o iei la picior prin foarte întinsa grădină botanică. Pe undeva prin centru, te poţi sui într-un turn de unde vezi o bună parte din Cluj şi din grădină. Cred că v-am convins că nu e de ratat, nu ?

La capitolul ateliere de scriere, părţile mele preferate au fost cînd am făcut haiku-uri despre cărţile pe care le-au prezentat copiii, dintre care Primii mei blugi a fost cartea propusă de Corvinaş, amanta lui Justin Bieber şi Ginger. Eu am fost în echipă cu Corvinaş şi Ivonuşka, cred, şi am făcut un haiku despre Pescăruşul Jonathan Livingstone, carte propusă de două grupuri de la cercul de lectură, din oraşe diferite, chiar ! Dintre toate cărţile propuse, aleg cu tărie Împaratul muştelor ! A mai fost foarte faină partea cu compusul poeziilor din versurile propuse de noi. Au apărut nişte combinaţii de Eminescu, Coşbuc şi Macedonski scrise cu exces de zel, devenite exagerat de simpatice, totuşi oprindu-se la limita posibilităţilor. Proiectul din după-masa aceea era să oprim oamenii pe stradă şi să îi rugăm să ne recite nişte versuri, dar a plouat torenţial de la ora 3. Noi, totuşi, ne-am plimbat peste tot, chiar ne-am adăpostit într-o catedrală protestantă din centru şi am vorbit despre diferenţele între bisericile ortodoxe şi cele catolice. La următoarea tranşă de apă din găleată am fugit într-un mall, unde am mai aşteptat un pic să se oprească ploaia şi Corvinaş s-a ataşat de o maşinuţă, dar am reuşit să-l tîrîm la Casa lui Matei Corvin, unde, porcii, nu ne-au lăsat să ne plimbăm decît prin hol.

Am sărit pînă acum peste cel mai important episod şi anume lansarea lui Dilematix, care a avut loc la etajul I al Mall-ului Iulius, la Diverta. Colţişorul alocat revistelor care se lansau în după-masa aceea era plin de profi şi profe de română şi elevii lor. Trei reviste literare au fost promovate, dintre care prima a fost pentru copii din şcoala primară şi, eventual, grădiniţă, a doua pentru gimnaziu şi liceu, şi un ziar, adică Dilematixul nostru, şi încă o revistă, chiar mama noastră, Revista Cercurilor de Lectură, cea care ne-a adus la Cluj de fapt. Eu eram roşie de entuziasm şi am povestit despre cum am ajuns să public prima oară, cît de încîntată am fost că mi-a apărut textul pe prima pagină, cum am continuat pînă mi-a propus Adina pe faţă să mă angajez şi cum am sărit în sus de fericire urlînd „da!” după o gură de cappucino la o terasă, în februarie. După lansare, multe persoane au venit să mă felicite, deci a fost un succes !

Noi am pus si bazele unei noi reviste pro lectură, dar orişicît m-am rugat de cei din redactţie, nu a mişcat prea multă lume nici un deget, deci a cam picat, dar planul a fost fain şi am şi făcut o ursire cu ocazia asta. Mai încropesc în ultima sută de metri şi zic şi de cum am prezentat împreună cu profa de română jurizarea concursului Planeta pitic㸠concurs lansat după un text al Adinei, chiar, la care am făcut parte din juriu.

Ar mai fi multe de povestit despre Cluj, dar deja am mîncat prea mult din pagina asta de ziar şi cred că în curînd am să las o pată mare de cerneală dacă mai continui, aşadar îmi scot jobenul şi fac o plecăciune ! Au revoir !

Ileana Zirra

Clasa a IX-a R3

Colegiul Naţional Bilingv „George Coşbuc” (si mesajul pe care i-l lasasem sefei mele: să nu uiţi să schimbi asta :D)

The Wrecked Violin and the Drunken* Maid

"Lovely Rita, meter maid, may I inquire discreetly, when are you free to take some tea with me?" - George Harrison.

Yes, Beatles goes to my heart and makes me merrier!

Astăzi s-a întâmplat o tragedie. Defapt, astăzi, 10/11, am descoperit-o, că ea o fi fost săvârşită într-un ceas mai rău. Varianta de ansamblu a mircauloasei îmbestieri a preaiubitei mele viori constă în exemplul de mai jos.

Tragic, nu? Arată mizerabil şi e vioara mea preferată! Să vă spun cum a luat naştere vioara pe care eu o numeam mai acum ceva ani "şarpele veninos". Probabil că cineva a tăiat copacul din ură, dar lemnul folosit a fost iubit de-un om, de-un lutier escepţional, care a ... da, sună prea cheesy ce am de gând să spun, aşa că mă abţin.

Vioara asta a fost făcută în cunoştinţă de cauză. Lutierul mă cunoaşte de când am 5 ani, iar el când a avut ocazia să-mi facă o vioară, a făcut-o pe una din cele mai bune 5 pe care le-a făcut. Îl cheamă şi Viorel. E soţul profesoarei mele de vioară care m-a învăţat tot ce ştiu, şi nu mă refer doar la nota sol şi la gama do. În clasa întâi, când eu nu aveam deloc prieteni, pentru că vorbeam rimglish, ea mi-a explicat totul şi până într-a doua, vorbeam o română foarte bună pentru o bilingvă greşită.

Întorcându-ne la subiect (şi predicat, hihi - prima glumă pe care am făcut-o vreodată într-o poveste scrisă, când eram clasa a II-a), Viorel a făcut vioara exact pentru degetele mele, lungi şi ceva mai pătrăţoase, poate. A venit cu ea la oa mea de vioară, mi-a ajustat contrabărbia şi i-am cântat un concert de Oscar Rieding în faţă şi jumătate din Rondo-ul meu preferat de Mozart-Kreisler. De-atucni, vioara aia m-a scos numai cu 10 prin şcoala de muzică, până într-a opta!

Pe vioara asta am învăţat să cânt prima mea piesă rock, primul meu Bach, adică compozitorul meu preferat de vioară, că la pian prefer Chopin, primul meu Alexandru Bălănescu şi orice înafară de muzică clasică/preclasică/jazz/romantică/etc.

S-a întâmplat că am plecat la mare şi am schimbat 3 găşti, iar când prima mea gaşcă s-a cărat de la mare şi s.a întors acasă, au dat cu toţii o petrecere. Nu ştiu dacă la petrecerea asta s-a aşezat cineva pe vioară şi mi-a buşit-o, ori dacă a încercat cineva să cânte la ea.

Mai e o frumoasă posibilitate. Am angajat o doamnă să ne mai facă oleacă de curăţenie prin casă, şi sunt aproape sigură că ea mi-a pus vioara între canapea şi dulapul maică-mii, unde a mai pus şi cealaltă vioară, cele trei cutii de vioră şi nişte pălării. Da, acum, datorită dânsei, vioara mea fără nume, pentru că nu îl găsesc pe ăla perfect, arată aşa:

Nu mi-am dat eu seama că am prins în poză şi desenul ăla cu verde, cu modelul meu iniţial de vioară pătrăţoasă (fac nişte grafică în mod normal, dar experimentez), care are şi ea o coardă sărită. Ei, bine, nu-mi vine SĂ CRED că a ajuns varianta REALĂ să aibă 4 coarde sărite de pe fix (la propriu ŞI la figurat), un căluş plutitor si o casă a fixelor aşa uşuratică.

Îmi iubesc vioara foarte mult şi sufăr că acum a păţit aşa ceva. Am s-o duc la domnul Dumitraşcu, Viorel, să mi-o facă, pentru că el este cel mai bun lutier din Bucureşti pe care îl ştiu, le face toate instrumentele să meargă perfect tuturor muzicienilor de la Ateneul Român.

Nu m-am îmbătat de supărare, n-aş face asta, dar am pus mâna pe the rookie violin şi am învăţat Over the Rainbow şi m-am mai calmat.

Ştiam că 9/11 e de rău, dar speram ca 10/11 să fie mai ok. Se pare ca 10/11 sucks even more!!!

Ar fi cazul ca ceva bun să se întâmple, altfel explodez. God, trece-l pe Mihai în R3!!!! Te rog!!!

Port doliu pe interior, şi ca să nu pară că a murit chiar un om, deşi vioara are mult mai multă personalitate şi mult mai mult suflet decât un om, voi purta mov pe dinăuntru.

Yours truly

Really depressed

And quite the pest,

Ileana Bizirra.

* Da, Ilinca, Mihai, Ali, nu eu sunt beţivanca, dar ştim noi cine este defapt :)) ;) (*)

P.S.: IESE DILEMATIX PE 16 SEPTEMBRIE, JOI, CU DILEMA VECHE, E VREO 3 LEI JUMATE!!!! Pe ultima pagină e un reportaj despre Cluj scris de mine :D

Sfaturi, dom'le !

Domne, îmi pare rău, dar nu se mai poate aşa ceva ! Mi-a ajuns pînă în gît ! M-am săturat să-i aud pe toţi babalîcii de doar 30-40 de ani spunând: „N-am ştiut absolut deloc cum să-mi trăiesc tinereţea ! Am pierdut timpul dormind şi învăţînd la civică !”. Bine, domne, da’ de ce ? Motive nu găsesc şi mi se pare o idee cât se poate de proastă. Nu vreau să bag aciulea un clişeu mare şi gras, dar de câte ori putem rămâne repetenţi doar ca să ne distrăm fără oprire ? Până una, alta, nimănui nu-i place să rămână singur într-o clasă. Aşa că daţi-i bice, azvîrliţi telecomanda tembelizorului, daţi muzica la maxim, faceţi hopa în duş (pentru că poate unele Domnii ale Voastre vă spălaţi cu Wash&Go) ca să puteţi ieşi în oraş. Până acum am încercat să mă pun în pielea comedianului americano-evreu Jerry Seinfeld, pe care poate îl ştiţi de pe ProCinema. Acum o iau pe cărarea pur Zirra şi vă anunţ că de data asta m-au trimes să vă dau sfaturi celor care încep sau încă mai învaţă în gimnaziu.

Aş începe cu viaţa de maximă petrecanie energică, dansantă (ca un ceai dansant, de exemplu) şi plăcută a copilului din gimnaziu, ce nu prea mai este asa copchil ! Pentru cei care au mai dat din întâmplare de mine într-un număr mult mai vechi al lui Dilematix, eu povestisem cu câtă vervă mă avântasem din vara lui 2008, la trecerea mea dintr-a şasea într-a ... ia ghiciţi ! ... şaptea, că doar n-am rămas repetentă. (Cred !! Sper!!) Şi-acolo, ca şi aici, povesteam şi povestesc cât de bine e să mergi la concerte de mic, dacă ai ocazia şi, desigur, dacă te lasă ai tăi. Dacă aveţi şansa, veselii mei dilematixici, să aflaţi cum este să petreci cu prietenii, dansând – domne – daţi-i bătaie sau foc la poşte, să nu vă prind din urmă că-i vai şi-amar ! Iar în cazul în care aveţi şi fraţi or surori mai puţin verzi, ciuliţi urechile, că înafară de glumele pe care le fac pe seama Luminăţiilor Voastre, ştiu ei ce spun, iar cum puneţi lăbuţa pe-o invitaţie la petrecerile lor, ahoi, domne, prindeţi-vă bine cu un cârlig şi învăţaţi ce-i aia viaţa veselă de avangardist ! Pe scurt, sper că nu l-aţi ratat pe BOB DYLAAAAN pe 2 iunie !!!

Şi încă un mic sfat legat de ce-am bolborosit mai sus. Nu fiţi cu nasul pe sus cînd vine vorba de distracţii mai ieftine. Dacă eşti la o petrecere grozavă şi totuşi mai pune cîte unul vreo melodie proastă, cum se întâmplă de regulă, domne, învaţă să dansezi şi pe aia ca să nu-ţi strici cheful de viaţă. Chiar aşa, credeţi-mă, nu-i aşa grav că se scălămbăie tipul ăla popular şi drăguţ pe o melodie mai stupidă, el îşi întreţine mood-ul, cum se foloseşte mai nou. Din fenomenul acesta de-a dansa pe muzică ce nu ţi-e pe plac, cred eu că a izvorât aşa-numita caterincă.

Şi să spunem că aveţi nevoie, veseli dilematixici, şi de sfaturi pentru şcoală. Eu, fiind considerată revoluţionară şi răzvrătită a liceului meu, vă rog să nu vă luaţi în gură cu domnii profesori pe de-a moaca. Dacă aveţi probleme, deşi normal este să vă păstraţi demnitatea, ca mine, aşa, nu vă întristaţi dacă trebuie să apelaţi la ajutorul părinţilor sau ... chiar al meu ! Mă ofer cu dragă inimă !

În altă ordine de idei, fiecare profesor are mari aşteptări de la elevii buni şi foarte buni şi pur şi simplu un dram de speranţă în ce-i priveşte pe cei leneşi. De asmenea, fiecare profesor crede că materia lui este mai presus de a oricărui alt profesor. Important este să impresionezi şi să munceşti mult de tot într-a cincea si puţin şi printr-a şasea. După aceea, mai puteţi şi lenevi un piculeţ, sau chiar un pliculeţ ! Vă spun asta pentru că eu am stat în priză non-stop şi nu numai că am fost zombie, dar am şi avut de suferit de pe urma acestui lucru. Aşa că pluck!, pe tine, pe tine, pe tine şi pe tine, veseli scriitori dilii, vă deconectez pentru că sunteţi la sfârşitul clasei a şasea. După mine, cea mai grea clasă este a şaptea, alături de a cincea, iar cea mai uşuratică, deşi se spune că este diabolic-malefic-infernal de grea (nu-i credeţi, bat câmpii şi mint) este a opta. Dar vă rog frumos să mâncaţi pe pâine română, mate şi eventual geografie sau istorie pentru admiterea la liceu, care e ceva mai complicată.
Vă mai atrag atentia Înălţimilor Voastre să aveţi grijă cu cine vă-mprieteniţi, pentru că prietenii din ultimele clase de gimnaziu şi din cele de liceu rămân cam principalul anturaj de care o să vă bucuraţi o luuuuungă vreme. Eu cel puţin am un fost coleg cu care am ajuns prietenă în aşa fel încât ne tragem şi de şosete şi mai e şi tip ! Mă mai înţeleg grozav cu o fată de la olimpiada de engleză, dovadă că dacă mergi într-un loc în care oamenii au aceleasi interese cu tine, ai tone de şanse să legi prietenii trainice. Şi de ce tocmai cu ei m-am „înhăitat” ? De ce vagabondez, vorba vine, cu ei într-atât ? În primul rînd, ei fac ceva ce, din păcate, nu multţi mai practică, şi anume, au păstrat tradiţiile familiei ascultând muzică adevărată, din punctul meu de vedere, ca Beatles, Pink Floyd, clasici, sau Jethro Tull, Duke Ellington, mai puţin cunoscuţi, dar geniali ! Ce spun, domne, e să nu se mai ruşineze nimeni că ascultă oldies, ci să se mândrească cu asta (şi cu Pulp, Oasis, Gotan Projekt, Goran Bregovic), pentru că la liceu le vine aproximativ tuturor mintea la cap şi-aţi fi farul unei biciclete într-un sat cu 90 de locuitori.

Cam aste-ar fi sfaturile mele, dar şi fără ele, cred că voi, scriitori şi cititori veseli şi deştepţi, v-aţi descurca instant în gimnaziu, aşadar succes succint strangilat suspicios ! Vai, nu, mi s-a vărsta călimara pe tastură şi pe caietul de latina, iar profa o să mă omoare ! Nuuuu, am fugit, e o urgenţă ! Pam-pam !

După crucea nopţii până la patru-n zori de zi, mori de vânt, mori de vânt, zori de zi

Am scris şi-am scris, ş-am scris ! Şi unui poet din Constanţa i-a plăcut şi mi-a postat interviul pe blogul lui.

Întrebările le-a făurit dânsul într-o noapte furtunoasă.

Amintiri din copilărie sau Cum una din surorile tale te lasă să cânţi la ea

Cu Ileana la un eTchai

1.Vioară ?
În toamna de dinaintea intrării mele în clasa întâi, taică-miu a avut o reuniune cu toti colegii lui de liceu şi ne-a luat si pe sora mea mai mare şi pe mine cu el la Moeciu. Acolo era şi un lutier cu nevasta lui, care era şi încă mai este proafă de vioară. Văzându-mă aşa mică şi ... cântăcioasă – fredonam non-stop pe atunci, dar încercam mereu să nu mă fac auzită, chiar nu ştiu cum de m-a prins –, tocmai când urcam noi muntele, şi ţin minte exact cum era vremea şi cât de limpede şi rapidă era apa dintr-un izvor pe care tocmai îl traversam, m-a învăţat Frère Jacques şi I l-am cântat din prima corect şi ritmic, şi mai ales melodic. Atunci ea i-a propus lui Matei, aşa îi spun lui taică-miu, să mă dea la şcoala de muzică. Din septembrie mă căram cu o cutie de vioară 3/4 şi cu o vioară de un sfert înăuntru. Nu găseai cutii mai mici pe vremea aia, dacă nu aveai câteva milioane bune pe care nu ştiai cum să le arunci pe fereastră. M-au chinuit 3 ani, iar într-a IV-a, vioara era ‘un şarpe veninos, care mă muşca prea tare. (Chiar şarpele cu pene. O zi zboară, o zi nu zboară. Azi … nu zboară.)’ Într-o bună zi m-am răstit la mama şi i-am spus că nu mai vreau să fac vioară. Ea, calmă, mi-a spus că dacă la sfârşitul clasei a V-a încă mai vreau să mă retrag, mă lasă. Dar într-a V-a, am dat de o piesă care mi-a mers la suflet şi am spus pe sub mustaţă că mai stau un an, doi, ‘de gust’. Evident că deja îmi plăcea la nebunie instrumentul. Mai încolo, mi-au dat să cânt Bach, şi aşa m-au îmblânzit de tot, pentru că e unul din compozitorii mei preferaţi, dintre ăia pe care i-am interpretat. E chiar adevărat că vioara te ajută să te descarci când vrei să tragi cu pumnul în perete. Vioara, dacă am posibilitatea s-o folosesc, devine prietenul meu el mai bun, când nu pot apela la orişicine.
2. Cel mai des vorbeşti despre …
Cai verzi pe pereţi ? Îţi dai şi singur seama cât de greu mi-este să răspund la aşa ceva, nu ? Problema este că există diferite perioade în viaţa omului şi îşi mai schimbă ascuţimea limbii, îi mai cade un dinte, se plânge de alte foi de dafin. Anul treut ţi-aş fi pălăvrăgit despre trupa mea preferată românească din underground, Les Elephants Bizarres. Acum m-am împrietenit cu ei şi nu mă mai fascinează într-atât fiecare nou concert, pentru că deja nu mai ştiu cum să dansez şi altfel. Dar dacă mă gândesc mai bine, îmi dau seama că aproape întotdeauna ajung să vorbesc cu oricine ori despre muzică, şi atunci menţionez automat Beatles şi The Doors, ori despre slujba mea extrem de plăcută. Da, m-am angajat la 14 ani la un ziar şi mai mereu ajung să introduc cumva faptul că citesc în 5 zile 400 de texte maxim primite de la şcoli, copii sau părinţi. Îmi place să spun cu gura nu întredeschisă că am rubrica mea personală într-un ziar cam de copii. Dar nu aveţi habar cât de simpatice sunt textele pe care le citesc eu. Medicaţia perfectă pentru orice depresiv, v-o garantez. Plus că slujba asta m-a trimis la ateliere de scriere pe la Cluj, pe la diverse lansări de carte, pe la evenimente. Nu mă apuc, că nu mai prindeţi din urmă.
3. Cărţi ?
Am un teanc în faţa căruia salivez, dar n-am o zestre suficilient de mare pe care să mi-o pot vinde contra unei cantităţi mari de timp. În clasa a II-a mi-a dat cadou mama “Prinţul Mio şi căluţul fermecat”, carte care mi-a plăcut enorm de mult, fiind de aventuri. Ţin minte perfect prima pagină. Era povestită dispariţia unui băieţel de 9 ani şi detaliată, iar ultimul enunţ de pe pagină dezvăluia că naratorul era băieţelul însuşi. Era amuzant pe vremea aia. Cartea asta le-am recomandat-o tuturor puştilor care n-aveau chef de citit şi s-au convins singuri că merită.
La întrebarea asta cre’că tre’ să răspund şi pe faţă, nu prin glumiţe şi povestiri. Pe moment l-am descoperit pe Dostoievski. Până acum îl iubeam pe Italo Calvino la maxim, dar le mai fac loc şi altora încetul cu încetul, mai ales pe Baronul din copaci, care poate fi-nmânat până şi-unui copil de clasa a VI-a. Mi-am dat seama că Terry Pratchett şi Neil Gaiman sunt de citit în vacanţe între cărţi adevărate. Un scriitor român preferat ? Caragiale, de unde l-am inventat şi pe Carangeluş, îngerul meu păzitor. Ca să fie clar, ‘ş’-ul din coadă apare ca să-l facă să pară mai tandru şi mai copilăros. Preda nu-i deloooc rău. Am urât-o pe Mara, în schimb. Doamne, tre’ să mă mai şi opresc. Doar un P.S.: Le-am mai făcut loc în cercul iubăreţ şi lui Salinger, Capote şi Vonnegut, anume lui Catcher in the Rye, Harfa de iarbă şi Cat’s Cradle. Stop !
4. De-a v-aţi ascunselea.
Răspunsul cel mai copilăros care-mi vine este: “Nu mi-a plăcut niciodată jocul, pentru că mă dureau genunhcii şi pierdeam mereu, sau trişau ceilalţi". Altfel, nu, de mulţi ani de zile nu mai joc nimic care implică alergatul. De pe la 11 ani eram deja o băbuţă cu o cărticică în mână mereu sau doar una care se lua la harţă cu surorile ei mai mari, pentru că era de o sută de ori mai satisfăcător.
Nu mă ascund de nimeni, de nimic, pentru că ştiu să zbor, dar nu veniţi să-mi cereţi lecţii, sunt o egoistă !
5. Cine-i Zirra ?
Un compozitor bătrân de tot. Defapt e mort de mult, mult timp. A scris opere ale poveştilor pentru copii. E doar o poveste în viaţa mea formată şi din caietele cu ultimele 2 opere nepublicate, două poveşti de dragoste, pe care am de gând să le cânt eu la vioară şi să le lansez. Zirra mai e şi un actor vestit pe care nu-l cunosc din poveşti, aşa că îl declar irelevant acestui nume. Zirra mai e bunica mea de curând decedată, care 10 ani de zile a suportat o bătălie soră cu moartea oricum, într-un pat, dintr-o căsuţă cu 4 etaje, timp în care ea a reuşit să-şi păstreze speranţa vie, în ciuda tuturor bolilor şi suferinţelor pe care le-a suportat. Matz, cum i se spunea, e eroina mea preferată şi chiar un model în viaţă. Zirra mai e şi o ramură întreagă de arheologi care au săpat, nu glumă. Şi nu doar groapa personală.
6. Muzeul tău al literaturii române.
Pot să spun că Muzeul e una şi crâşma din spate alta ? Eu mai mult timp îmi petrec în spate cu prietenii la o bere sau la o masă de prânz în oraş pe nerăsuflate, însoţite de-o vorbă bună.
Am fost dezamăgită când am fost la cel din Bucureşti. Să fi fost fiecare artefact însoţit de-o poezea mică sau de-o scurtă povestire. Mai multe port-cigarette-uri şi pipe ale lui Topîrceanu, stiloul lui preferat, proiecte cu niscai copii pe poezelele lui Nichita Stănescu. Asta mi se pare destul de important, să se facă proiecte cu viitorii noştri intelectuali, că deja e gravă situaţiunea. Să găseşti câte o sală dedicată fiecărui scriitor mare, fiecărui clasic, chiar fiecărui scriitor român la modă, sau pur si simplu secţiuni pe epoci. Măcar să ştii o treabă. Vreau o sală mare numai pentru Cărtărescu, una imensă pentru Caraiale, evident, una mijlocie pentru Nichita Stănescu, şi câte una mică pentru Arghezi, Foarţă, Preda, Naum, Sadoveanu, dar să nu-i aflu pe Slavici sau pe Teodoreanu în camerele lor proprii.
7. Dacă-i soare …
Leşin pe stradă, pentru că sunt hipotensivă. Dacă-i ploaie, ies să fac un duş rapid. Mi-ar plăcea să pot alerga pe-un câmp in timpul unei ploi torenţiale. Dacă-i soare, mă găseşti la butoi, în curte, cu toţi prietenii mei, la o bere/un chicco, povestind cele mai noi întâmplări care mai apoi devin istorie, iar dacă-s straşnice, eu le trec pe hârtie sub forma unui desen. Dar dacă se anunţă o caniculă imposibil de suportat, o tulesc la Vâlcele, un sătuc mic şi frumos, la căsuţa mea de pe marginea râului, alături de-un câmp etern de lat, plin de maci. Acolo produc per săptămână 10 perechi de cercei, echivalentul mai multor chestii defapt, am terminat tot acolo şi 20 de ilustraţii ale unui caiet cu poezii şi cântece pentru copii mici, din 60. Acolo am terminat, când bătea un soare prea copt, deşi pe dinăuntru era crud de-a dreptul, în sufletul lui, un tablou început încă din decembrie. Acolo pot să rad 600 de pagini, fără grabă în patru zile. Ăla e paradisul meu, cât timp am multă muzică la îndemână. A, şi dacă-i soare, mă mai găseşti în hamacul din curte, sub viţa-de-vie sau între doi meri la Vâlcele, citind sau dormind.
8. Scrii ca să …
Încerc să le mai aduc oamenilor buna-dispoziţie, dar să le şi atrag atenţia când diverse vapoare ale ţării ăsteia se duc de râpă. Poate că e prea folosit răspunsul ăsta, dar în general nu e o minciună. Scriu şi ca să avansez în zisa mea carieră de persoană care mai publică pe unde poate. Nu am de gând să-mi spun jurnalist, că nu-mi place categoria de oameni, dar nici nu stiu cum să mă numesc. Publicist ? Da, poate că asa mai merge. Eu mai scriu şi cu speranţa că măcar unii citesc şi printre rânduri să vadă că lumea nu e complet roz. In fiecare text pe care îl scriu am măcar o remarcă ironică sau doar cu subînţeles la adresa României de azi, de ieri, de mâine. Nu mai mult, pentru că nu dă bine pentru un copil de speţa mea. Scriu şi ca să mă descarc. Nu cred ca numai cuvintele îţi mai absob dracii, dar văd şi o variantă mai simplistă: Omul care scrie la computer când e mâhnit puternic tastează foarte repede şi cu mult avânt, deci, bate clapele ! De-aia aş şi vrea un pian, dar nu-mi încape pe uşă, amuzantă poveste.
9. Creion, pix, stilou sau pană ?
În ciuda faptului că sunt extrem de old-fashioned, nu folosesc pana, deşi aceeaşi problemă cu uscatul vârfului o am şi cu stiloul meu preferat. De ce scriu cu stiloul ? Pentru că tot cu el şi desenez. Fac grafică liniară, să spunem, cu un stilou cu peniţă gigantic de subţire. Până acuma aveam multe stilour chinezeşti, pentru că în general au peniţe pe care nici nu le vezi cu ochiul liber, dar de multe ori se blochează, ca şi actualul, care este de o banalitate pură, şi pătează totul. N-am mai folosit pentru că din 10, toate aveau câte un defect, aşadar m-am dat bătută. Folosesc numai cerneală neagră, pentru că îmi place să pot vedea cum devine maronie cerneala pe hârtie când e pe terminate, iar contrastul pe foaia alba-gălbuie e mult mai armonic, chiar si melodic.
10. Dacă cine, de ce ?
Pentru că ştie să respecte oamenii şi opiniile lor, pentru că are o vastă cultură muzicală pentru vârsta sa, pentru că citeşte scrijelituri adevărate, nu doar Harry Potter (chiar dacă încă îmi mai plac şi mie cărţile), pentru că mă ia cu binişorul, nu mă oftică, ştiind prea bine cât de colerică sunt. Dar e musai să iasă din carapace şi să fie gentil. Şi pentru că are borcanul plin de vise şi voinţă să deschidă capacul şi să zboare cu ele, ţinând pasul !
Dar dacă nu ? Atunci îmi pun un mac după ureche şi mă uit la bucăţile mele de lut, le modelez şi îmi procur orişice am nevoie.

Interviurile sale cu nebunii frumoşi, pintre care se pare că mă număr şi eu, sunt în cadrul unui proiect pe lungă durată, despre care, îmi pare rău, nu ştiu mai nimic.

Link-ul: http://jokerman-cuibdecuci.blogspot.com/2010/07/amintiri-din-copilarie-sau-cum-una-din.html