Petitie C.N.C.D. Human Rights

1. Nume, prenume: [numele si prenumele vostru]
2. Adresa contact: [datele voastre de contact]
3. Nr. Telefon: [numarul vostru de telefon]
4. Continutul plangerii: este detaliat mai jos, pe pagina a doua
5. Datele de identificare ale persoanei pe care le acuz de discriminare:

Aceste date provin de pe site-urile organizatiilor pe care le reclam:

a) Alianţa Familiilor din România
FONDATORI ŞI CONDUCERE Alianţa Familiilor din România

Membri fondatori:
1. Liviu Vasile AXINTE
2. Petre COSTEA
3. Viorel Iacob POP
4. Mihai SIMON
5. Asociaţia PROVITA pentru Născuţi şi Nenăscuti, Filiala Bucureşti

Preşedinte: Petre COSTEA
Director Executiv: Bogdan MATECIUC
Director Juridic: Dana BARBU
Secretar: Viorel Iacob POP

CONTACT
Alianţa Familiilor din România
Adresă de corespondenţă: Str. Cetatea Ciceiului nr. 23, sector 6, Bucureşti, România
Tel 0745 783 125
Fax 0318 153 082
Email office [at] alianta-familiilor.ro
Contact în Statele Unite
Peter Costea, Esq.
Three Riverway, Suite 1800
Houston, Texas 77056, USA
Tel 713 337 4304
Fax 713 659 5302
E-mail costealaw [at] yahoo.com

b) Asociaţia PROVITA pentru Născuţi şi Nenăscuti
Consiliul director: Bogdan Ioan Stanciu (Preşedinte), Romeo Semeniuc, Simona Semeniuc, Roxana Puiu
Adresa pentru corespondenţă / Mailing address:
OP 15 - CP 410
Adresa centrului de consiliere
Str. Brândușelor, nr. 3, sector 3 (numai cu programare),Bucureşti,România
Email: provitabucuresti@yahoo.com
Telefon: (+40) 728 673 673
Numărul de fax: (+40) 31 815 27 80



Continutul plangerii:



Buna ziua,

As dori sa va atrag atentia asupra a doua organizatii care, prin intermediul site-urilor lor si, mai nou, prin intermediul a doua panouri expuse pe Calea Mosilor in Bucuresti, incita la discriminare bazata pe orientare sexuala.

Prima asociatie este Alianta Familiilor din Romania, iar articolul la care ma refer este urmatorul: http://www.alianta-familiilor.ro/georgecosbuc.html, insa nu este singurul articol sau mediu in care isi exprima opinii similare. A doua asociatie este Pro Vita, membra fondatoare a Aliantei Familiilor din Romania.

Panoul este acesta:

https://fbcdn-sphotos-b-a.akamaihd.net/hphotos-ak-prn1/65897_536044726440180_475504832_n.jpg

In capatul strazii Olari se afla Colegiul National Bilingv George Cosbuc, ce a mai aparut in presa recent datorita faptului ca a organizat diferite seminarii si evenimente pe tema Drepturile Omului, materie ce se preda in aceasta institutie dupa o programa agreata de Ministerul Educatiei.

In afara de incitarea la discriminare, avand in vederea opinia generala a majoritatii romanilor despre orientarile sexuale diferite de cea heterosexuala, consider ca acest panou poate fi si o incitare la violenta asupra corpului profesoral al acestui Colegiu, cat si asupra elevilor ce invata in cadrul Colegiului.


Multumesc,
[numele vostru] [semnatura olografa]

De la abc la bac – și înapoi

 De două săptămîni de zile încerc să aflu care este părerea generală asupra ultimului examen din învățămîntul preuniversitar. Constat cu stupoare că mai nimeni nu este pe aceeași lugime de undă, cum e de observat din ancheta pe care-am pus-o cap la cap. Asta denotă că bacalaureatul este un subiect vag pentru cei mici, dar pînă și pentru cei care mai au un pic și or să dea nas în nas cu el. Bun, părerile pot fi împărțite, nici o problemă, mai ales în ziua de azi, cînd cei ce dirijează sistemul nostru de învățămînt încă nu s-au hotărît ce semnificație are bacalaureatul. Dar știu că o schimbare are să se facă în curînd. Cei din generația mea, generația 2014, nu știu ce formă va avea acest examen, ceea ce nu este în regulă. În schimb, diriginta mea, o persoană informată, care-și are propriul sindicat, ne-a pus la curent la finalul clasei a X-a în legătură cu schimbarea care va să aibă loc; iar în penultima zi de școală am primit un formular de la Minsterul Educației în care eram întrebați dacă preferăm clasicele probe orale – două la număr – și cele scrise – în număr de trei, dintre care una este la alegerea fiecărui elev, ori un examen dintr-o repriză, în care să avem întrebări din toate materiile – inclusiv din cele care nu se mai studiază în ultimii doi ani de liceu la filierele umaniste.

Revenind la chestionar: întrebarea era așa prost formulată încît deveneai confuz în momentul în care tot ce voiai era să le spui era să nu mai schimbe nimic; la fel de îmbîrligată ca la Referendum! Oricum probabil nu vor lua în calcul acele chestionare, de-aia s-a și neglijat distribuirea lor. Mai mult ca sigur este doar o scuză pentru a anunța după aceea mass-media că au adus la cunoștintă posibila schimbare și că au și primit aprobarea populației. Acest nou tip de bacalaureat aduce a S.A.T.-urile (Scholastic Aptitude Test) care se țin la americani. Acest examen este format din trei probe, în schimb: Reading, Writing și Mathematics, ceea ce la noi s-ar da dintr-un singur foc.

Dintr-un punct de vedere, acest tip de treaptă este bun, deoarece pregătește elevul pentru orice tip de domeniu, dîndu-i mai multe variante de ocupații, dar în ceea ce privește gradul de dificultate, acesta este scăzut, mediocru. În schimb, pentru a dovedi că ești avansat există în continuare admiteri și școli de vară, precum și internship-uri.

Tocmai pentru că bacalaureatul este într-o continuă scimbare în ultimii zece ani, nu îl mai poți numi un examen al maturității, cum era considerat în vremuri mai îndepărtate. La bac nu trebuie să dovedești că ai o gîndire aparte, nu ai voie să îți exprimi părerea nici măcar la română, nu este bine să fii original, trebuie pur și simplu să deții informațiile cerute. Este o simplă încercare a cunoștințelor acumulate, s-ar crede, pe parcursul celor patru ani de liceu. Din păcate, profesorii au încetat să-și mai dea silința, iar elevii cu atît mai puțin. Din ce motiv dispare acest interes de a-și practica  meseria bine? Pentru că apar bariere sociale care îi obligă pe profesori să nu aplice forța fizică, pentru că părinții își ridică în slăvi odraslele și nu acceptă defectele plozilor – recurgînd, dacă este cazul, la metode neortodoxe de a umili profesorii care mai sunt în stare să fie duri și să aplice metoda, ușor cinică, a biciului.

Pentru cei care își doresc să treacă în învățămîntul superior fără să își facă griji de pile, șpăgi, camere de filmat și alte treburi necurate, am o soluție insuficient de satisfăcătoare: apucați-vă de învățat baza din timp și stați pe turbo într-a XII-a. Dacă, spre exemplu, vreți o notă de top la limba și literatura română, tineți minte dintr-a VIII-a sau dintr-a IX-a ce-i aia comedia, iar înainte de bac recitiți O scrisoare pierdută și O noapte furtunoasă și asigurați-vă că puteți puncta ceea ce încercat profa de română să explice la oră. Cu toate că eu sunt pro descifratului la fața locului, nici măcar la olimpiada de română nu îți acceptă ideile de geniu parțial neînțeles și interpretările unice; textele trebuie aproximativ trase la tipar.

Așadar, după ce îți iei diploma de bacalaureat, nu te poți considera matur în adevăratul sens al cuvîntului. Să te vezi cu certificatul în mînă și admis la o facultate nu îți definește decît locul în societate, dar te coci prin acumularea experienței personale. Același lucru se aplică și la facultate. Degeaba ai o diplomă, dacă nu ești om practic și nu stăpînești o meserie. Ăla e spiel-ul. Fără să cunoști o meserie, mai greu îți găsești slujbă.

Concentrîndu-ne și pe cei patru ani de liceu, aș dori să punctez niște lucruri. Toate cunoștințele mele de peste douăzeci de ani îmi spun că din liceu nu rămîi cu nimic, sau doar cu ceea ce îți place. Așa cum școala generală instalează platfoma de cunoștințe universale – ceea ce are și valoare de adevăr, liceul trebuie să asambleze stîlpii pentru acoperișul și geamurile pe care le așezi cu grijă în facultate și la masterat. Mai încolo fixezi totul cu superglue prin doctorat și alte studii avansate.

Din nefericire, precum am menționat mai în urmă, pentru că nu se mai face carte temeinic, meseria n-o poți învăța în școală, ci prin aplicații practice. Și iată că ne aflăm în epoca voluntariatelor – pînă și în țara noastră au devenit la modă; sau poate mă învîrt eu în mediul propice –, iar acest lucru ajută enorm la migrația creierelor. De altfel, acum aproximativ zece ani, începuse mania cu centrele de excelență (în română, matematică, chimie ș.a.m.d.). O parte sigur s-a desființat, unele centre s-au transformat chiar în clase de olimpici, dar eu îmi permit să spun cu mîna pe inimă că unul din cele mai incitante asemenea locuri este încă activ. Centrul de Excelență în filosofie (C.E.X.) al lui Gabriel Săndoiu se ține acum la Facultatea de Filosofie din București, unde mi-am petrecut toată clasa a X-a, chit că în ultimele trei luni mergeam nefiind înregistrată, pentru că picasem un examen. Întîmplare care a avut loc doar pentru că eram ocupată să cunosc mulți oameni minunați și să lucrez pentru olimpiada de engleză. Dar și anul acesta tot acolo mă găsiți, eu sunt pregătită să dau iar toate examenele și să pot vorbi liber despre epistemologie, să înțeleg glumele cu Kant și să stăpînesc un limbaj logic, să mă pot exprima corect.

Tot în liceu este și perioada favorabilă olimpiadelor, de creativitate, dacă se poate, a cursurilor, a internship-urilor, a școlilor de vară și a tuturor activităților extrașcolare. În primul rînd, acumulezi experiență, deci te apropii de practicarea unei meserii; în al doilea rînd, cunoști oameni pasionați de aceleași subiecte, iar în al treilea rînd, îți faci relații pentu viitor. Eu am început din generală să public, pentru că îmi place să scriu, și uite cum îmi împlinesc acum un vis ceva mai vechi!

Articolul e d-aci, iar fiind al meu, consider ca am toate drepturile asupra lui!

http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/abc-bac-inapoi

Permis minorilor

A trecut mult timp de când nu am mai pus ceva pe blogul meu care se vrea de la început un blog profesional ... M-am uitat pe el de curând şi mi-am dat seama ce frumos mă minţeam! Cu stil chiar! Cum mi s-a reproşat că nu pot da drept referinţă un blog într-atât de învechit, m-am gândit să mai pun articole publicate anul ăsta.
Ăsta e un articol publicat în Dilema Veche prin decembrie, anul ăsta, care-a fost apreciat şi pot să spun că sunt chiar mândră de el. Mi s-a reproşat, în schimb, că nu am fost îndeajuns de dură! Ehei, textul ista nu-i originalul crud şi înverşunat, asta e varianta politically correct. Enjoy! (unless you're one of those girls)


Baluri, baluri ale bobocilor (de raţă, pe rîu), tocuri, rochii cu volănaşe, mănuşi albe de mătase, fundiţe în păr, coafuri deosebite cu tot felul de încolăcituri şi bucle, trăsuri, dovleci – hopa, cred că am greşit povestea şi secolul. Acum nu mai e vorba de dansuri lente şi de domniţe îmbrăcate extravagant de elegant, deşi extravagante au rămas. Acum rochiile purtate de liceence sînt un prilej de a-şi etala fondurile parentale, împreună cu picioarele interminabile din cauza tocurilor.

În ultimii doi ani, am priceput şi eu cum stă treaba cu balurile. Într-a IX-a, nu eram eu genul care să umble prin cluburi noaptea, dar am îndrăznit să merg la bal şi am observat cum entuziasmul creşte şi o mare parte din colegii mei de generaţie erau surprinzător de încîntaţi să se hlizească la un concurs de frumuseţe şi de activităţi „extraşcolare“ numit Miss & Mister. Eu eram fata în bocanci, căreia i-a fost lene să-şi pună tocurile, pe cînd podoabele celorlalte fete erau „la pachet“ cu hainele, iar băieţii aveau cămăşile uşor descheiate, ca să pară mai maturi, sau purtau cravate chic. La început, stăteam cuminte ca o oaie (îmi încreţisem din greşeală părul în ultimul hal) pe o boxă din lateralul scenei şi mă chinuiam să-i văd pe colegii mei cum defilează şi ştiu că i-am ascultat cîntînd „Fergalicious“ după o duşcă zdravănă de heliu.


Pentru că era plin pînă la refuz, din sfert în sfert de oră mă pierdeam de grupul cu care venisem şi mă regrupam cu tot felul de cunoştinţe din liceu. Zarva era de nedescris. După miezul nopţii – nu, nu m-am transformat în dovleac – m-am destins, mi-am găsit gaşca iniţială şi am ajuns să dansăm pe bar, alături de mulţi alţii, într-o manieră perfect adecvată, pe muzica celor de la Şuie Paparude.
Pentru unii, primul bal este prima ieşire fără părinţi, unde faci rost de băutură, destul de uşor. Păcat că prima oară e şi cea mai rea: stomacul nu te ţine, nu mănînci, dansezi, te agiţi, mai bei şi cafea ca să rezişti, alcoolul îţi circulă mai repede prin sînge, iar pînă la sfîrşit, te descalţi de tocuri şi te trînteşti pe o canapea pînă vine momentul să pleci acasă. Am văzut destule cazuri de genul acesta în ambii ani în care am fost. Cînd am plecat anul trecut cu nişte prieteni spre casă, de la bal, am observat cum o priveau oamenii de pe stradă pe una din fete, care se balansa de durere de picioare: dezaprobator, gîndindu-se că ea era încă una dintre beţivii nocturni care de-abia se deplasează către casă. Partea cu plecatul e mereu motiv de tărăboi: ori îţi suni părinţii – care ori au stat treji ore în şir, după ce şi-au încheiat serviciul, ori au venit de la muncă, au tras un pui de somn, s-au trezit la 3 dimineaţa şi s-au urcat în maşină chiombi de somn să te ia din buricul tîrgului, unde ai păcătuit laborios de mult –, ori chemi un taxi. Cu cît e mai prestigios liceul, cu atît e mai centrală locaţia de petrecere şi pericolul de-a fi agăţată mai mare.


Apropo de agăţat, ne aruncam privirea prin club la bal şi rămîneam surprinşi de cît de mature par toate fetele: armonios clădite, înalte, cu tupeu şi arătîndu-şi o mare parte din pielea lor catifelată şi albă ca ţigările pe care le fumează. Stupefiaţi rămîneau colegii mei, abia după ce vorbeau cu ele şi aflau că nu terminaseră nici măcar gimnaziul. Da, aşa este, balurile bobocilor sînt infestate de fete frumoase de-a VII-a şi de-a VIII-a, care nu mai au răbdare pînă intră la liceu şi vor să cunoască lume, să întremeze legături cu băieţi – o cale cu două sensuri. Aşa mi-am şi dat seama de ce nu dau niciodată faliment firmele care fabrică rochii de gală şi de ce nu găseşti niciodată nici o mărime acceptabilă, ci doar s. Consumatorii numărul 1 sînt aceste fete care trebuie să le ia ochii tuturor. La fel şi cu tocurile... încălţămintea cu botul rotund o găseşti doar în mărimea 36-38. Nu pentru că fetele de care vorbeam ar fi gingaşe şi pentru că ar avea laba piciorului îngustă, ci pentru că toate încep să poarte înălţătoare înaintea banchetului de clasa a VIII-a.


De altfel, aşa şi fac ele rost de băutură. La balul meu dintr-a IX-a barmanii erau destul de stricţi, fiindcă deja citiseră contractul Comitetului de părinţi şi ştiau penalizările vînzării de băutură minorilor. În schimb, după o anumită oră, ne vindeau ce voiam noi. Desigur că eu n-am avut nici cea mai mică problemă să îmi iau alcool, anul trecut, dar după ora 1 au scumpit băuturile – o mare escrocherie!

O să rîdeţi de mine, dar înainte de bal, am mers cu nişte prieteni la o bere la... Kaufland, pentru că balul se ţinea la patru minute distanţă. De-abia după aceea ne-am prezentat şi am încercat să ne simţim pe cît puteam de bine în aglomeraţia infernală de pînă în ora 12. În schimb, marile dive foloseau metoda mai puţin ortodoxă, menţionată mai sus, şi făceau ravagii în rîndul banilor băieţilor doritori şi pofticioşi.

In a nutshell – cum îmi place mie să închei de cînd vedeam afişele alea vechi ale cărţii Universul într-o coajă de nucă a lui Stephen Hawking –, la balurile bobocilor te duci dacă: ştii să mergi pe tocuri, nu te-ai mai destrăbălat de mult, ai bani în plus, vrei să dansezi fără să mai ştii de tine, sau dacă ai o gaşcă cu care ştii sigur că ai să te simţi bine. Dar un vin fiert, un movie night în seara balului, la mine acasă, şi prieteni conform normelor Zirra nu se compară cu ore în şir de zbînţuială fără ţel şi fără cafeaua de a doua zi.

Ileana Zirra este elevă în clasa a XI-a la Colegiul Naţional Bilingv „George Coşbuc“.

 articol personal şutit de aici: http://dilemaveche.ro/sectiune/singular-plural/articol/permis-minorilor

Monochrome nights

Şi din când în când o-apucă, altfel i deseori mută!

Cică blog, cică sentimente, cică vacanţă şi nesomn (n-am eu treabă cu noile şlagăre, printre care şi parodia: poza cu Năstase şi textul ,,Eu vara nu mor''), Tulai, Doamne, ce bine i cât e răcoare.N-am nevoie de meteorolog să-mi zică el cum oi leşina eu pe stradă când m-oi întoarce de la dentist! Simt pe pielea mea şi observ dunga de piele albă de pe umăr! Ca să nu vorbesc de dunga de la sandale.Gata cu aberaţiile, m-a apucat cheful să scriu şi după iar mi-a pierit, aşa repede cum a venit. Atunci vă las aicişa un blog îmbrăcat la patru ace de imaginaţie. Hint, porecla tânărului artist este Stupefying, deci vă las în stupiditatea/stupefierea Domniilor Voastre!

Mono (a tale to be told)


Când văd titlul, mă gândesc la melodia asta:

By the way, pe un nivel random, meet my favourite glob din bradul ars prin martie. Sau cum ar spune ăia de pe http://engrish.com, ''carne ixulescu!''.

Semnat Bizirra.

COXIRRA

Ooo, daaa, în sfârşit nu mai eram ipocrită şi nu mai scriam! Dar văzând un comment prea drăguţ, în care cineva mă întreba de ce nu mai scriu ... şi constatând că am intrat în vacanţă şi mai am oleacă de timp liber, why not blog?

Umătorul articol este dedicat tuturor oamenilor din Coşbuc şi cei ce ştiu poveştile! Aşadar, cine ştie, o să se prindă de glumele cu subînţeles şi-o să se distreze, sper eu. Chiar dacă e, de fapt, unul din articolele mele cele mai slabe.

Aşa că, IX R3, în special, here you go!!

Coxirra

Nu pot să spun că am călătorit foarte foarte mult în comparaţie cu alţii, adică am colegi, acum, într-a noua, care se pot da mari că au cutreierat Europa în gimnaziu, ceea ce sună prea bine şi sunt chiar invidioasă, dar voi trăi şi cu ideea că eu îmi petrec vacanţele cu cortul la mare, nu ca alţii, la hotel de cinci stele, să plec spre plajă de abia la 11 dimineaţa; eu adorm cu sunetul valurilor pe fundal şi mă trezesc auzind pescăruşi, iar apoi facem concurs care vede mai mulţi delfini la orele şapte în zori, uneori prindem şi răsăritul pentru că lenevim pe malul apei, de plăcere, până dimineaţa.

Iniţial vroiam să vă povestesc despre Timişoara şi Sibiu, oraşele mele de suflet, dar când am scris doar două amarâte de cuvinte despre mare, instant mi-a venit un chef nebun să mut o combinaţie de Timişoara şi Sibiu la marginea Mării Negre şi să-i spun oraşul meu preferat. Nume? Greu de spus. Cum mă marchează pe mine numele meu în liceu şi toate glumele destul de reuşite la adresa mea, parcă simt un ghiont să numesc acest oraş ori Zirra ori Cox. Sau ce-ar fi să facem chiar o combinaţie? Coxirra! Care ar însemna Oraşul de cărbune al lui Zirra. E, am fi vag pe aproape, ţinând cont de faptul că resurse avem şi pe la Marea Neagră, dar mai degrabă petrol, nu cărbune inferior.

Acest oraş, Coxirra, va avea alei lungi şi curate, care miros a trandafiri de dulceaţă, încât să te simţi ca în Parcul Rozelor din Timişoara, dar pe jos se vor afla scoici roz. Nu avem nevoie de o Volga, care să treacă pe lîngă, sau vreun pod, avem Marea Neagră, şi pe post de nuferi folosim algele. Partea bună este că nu avem broaşte, dar de peşti nu scăpăm. Iar mie personal îmi plac, aşa că nu mă deranjează chiar deloc.

Ca să fim siguri că nimeni nu se va îneca, pe post de faruri vom avea turnuri înalte ca în Sibiu, dar să te urci pînă în vârf este un adevărat chin, aşa că sper că sunteţi amatori de sport. Dacă nu, luaţi-vă gândul de la aşa un act de ispravă.

De ce nu am putea încadra şi câteva elemente specifice oraşelor americane pe care le-am vizitat eu şi care mi-au plăcut? Şi nu, nu sunt clişeice oraşele acelea, da, sunt suburbii după care nu mă omor, plictisitoare ca în serialele slabe care apar acuma la tembelizor, dar Oraşul care nu doarme niciodată chiar merită văzut. Cu toate că eu cu vreo cinci zile înaintea zisului accident cu cele două clădiri, The Twins, le-am vizitat împreună cu surorile mele, Alexanda şi Maria, şi aş fi putut fi deja scrum, n-aş mai fi ajuns nicidecum să scriu nimic în Dilematix, ei bine, cu toate acestea, oraşul mi-a plăcut nespus când aveam 5-6 ani. Şi clădirile înalte nu m-au impresionat, dar totuşi, toate, adunate la un loc te transpuneau un pic într-o altă lume, şi nu era un SF după care nu mă omor eu (desigur, asta nu înseamnă că voi nu aveţi texte SF reuşite!!), era ... un simţământ înalt. Şi ce-ar fi să avem plase de strâns resturile cîinilor noştri? Covrigii să fie 50 de bani, ca pentru vremuri de criză şi ca pentru o viaţă trăită la mare, doar unii ştim sau vom afla ce înseamnă să rămîi falit pe plajă. Se poate rezista cu pepeni galbeni şi verzi în Coxirra, dar din când în când nu se va mai putea trăi doar din peşte, oamenii vor dori şi ceva muşchi de porc, de aceea o să ajungă până aici răspânditul lanţ de magazine de băcănie La Vit(t)a Bella, iar haine vom găsi cu preţuri de mâna a doua, calitatea întîi, într-un laborator care le creează el în funcţie de gusturile fiecăruia. Partea amuzantă este că îţi scanează limba!! De aceea prefer să dau o fugă până în Vama Veche să îmi iau o fustă, pentru că omul de ştiinţă care a inventat acel laborator a luat totul prea literar/in serios.

Eu vă promit că am să pun difuzoare prin staţiile de autobuz şi FAC ŞI-UN METROU, care, dacă am să am buget, o va lua pe sub Marea Neagră, iar undeva, mai în larg, am să pun un lift care să te ridice 10 metri în aer, să poţi privi melancolic valurile care se formează aici, în larg.. Ca muzică aş pune melodii cât se poate de jah, ca lumea să se destindă şi să nu uite că, deşi se află într-un oraş aglomerat, marea şi voia bună sunt la jumătate de kilometru. Asta tot uită cei din Constanţa! Bob Marley va fi cap de listă. Iar în mijlocul oraşului voi face o scenă mare, ca cea din Piaţa Constituţiei din Bucureşti, unde voi încerca să îi aduc pe plozii lui Bobiţă Marley măcar de două ori pe an.

Ce-ar mai fi cu putinţă să vreţi să ştiţi despre acest oraş? A, da, parcuri de distracţie gratuite! Călătoriile cu autobuzul, dacă sunt plătite, sunt şi rambursate cu o îngheţată la 3 bilete.

Vă aştept să luaţi trenul încoace, eu mă simt ca-n vacanţă în oraşul ăsta! Şi-aşa nu mai e mult! Pentru primul trip în Coxirra trebuie să aduceţi prăjituri pătraţele cu lămâie!

That's all for today, folks!

Ileana Bizirra, cea mai cocsata!

To be damned or not to be?

There comes a time in eveybody's life when you turn into a teenage dirtbag and start mocking your life. And each one of us is more pessimistic and skeptic than anyone else in our own way. It's humiliating and it's complete bullshit and it makes us all hypocrites. One thing I know for sure though, and that is that whenever I'm nervous, I find myself switching from Romanian onto English. And I often find myself thinking in English. When I'm either extremely happy, or afraid, I think in German. And only in a parallel Universe do I use maths to express my thought. Numbers don't mean anything to me. Ok, I'm a big fat liar, there is one number I fancy.

I don't hate the fact that I'm or am not even yet a teenager, but I despise the bad parts, like everything else. It's that idiotic time in life when you might catch yourself laughing hysterically and the next moment you might be discovered by your best friend, crying your lungs out like a two year old.

Imagine I just coughed the word "Bullshit".

And the only ok thing that happened today: I was lying on the floor at school, like a nowadays dedicated pupil, looking all grumpy and p*ssed, on the verge of either yelling some curse-word out, or maybe shedding a tear or two, when my buddy told another chick that he wasn't going to class, because he wanted to see what was wrong with me (pointless, but quite nice of him). He then asked me: "What's up?". But another friend of mine was there first with a kind of an answer: "Why do you ask her what's up? Can't you see she's down?". Yeah, I was the one with these kind of jokes once, but it's awesome when you hear a good friend of yours stealing your style. And that's how we got to other linguistic jokes, and before I left school, after playing ma ol' violin and ma harmonica and spending some quality times with my friends, I reached this conclusion:

"To be damned or not to be? That is the question."

Ce-a fost în 1990-2010 şi va să fi fost şi-n 2061

Hai c-am făcut-o şi p-asta! Am reuşit să trec o anchetă, nevăzută, că altfel probabil n-aş fi avut bafta să-mi fie publicată munca de-o săptămână în marea şi vechea Dilemă mamă. Sper s-aveţi răbdare să citiţi până la capăt, că ultimul text e chiar CEL mai bun :) )da, da, se poate trece direct la ultimul, evident, dar mai bine vedeţi şi restul.

| Vedere din 2061 spre azi și ieri

Pe vremea mea, cînd cărțile erau din hîrtie...

Care vor fi reperele culturale si istorice din perioada 1990-2010 peste 50 de ani? Au răspuns cîțiva dintre copiii care scriu în mod constant la Dilematix.

● Peste 50 de ani, dacă voi mai trăi pînă atunci (parcă sînt un om de 90 de ani care se aşteaptă din moment în moment să moară!), îmi voi aminti cu drag de toate călătoriile în unele ţări străine (cum ar fi Irlanda, Anglia, Germania, Austria, Elveţia), precum şi de colegii mei actuali de şcoală, cu care sper să mă mai întîlnesc cîteodată (nu cu toţi, bineînţeles), chiar şi după ce ne despărţim acum, în clasa a VIII-a. Nepoţilor mei cred că le voi povesti despre străbunicii şi stră-străbunicii lor, actualii mei părinţi şi bunici, despre lucrurile care sînt acum la modă, dar care peste 50 de ani vor fi relicve naţionale. În manualele de istorie se va scrie, probabil, despre faimosul an 1989, anul Revoluţiilor europene împotriva comunismului, cît şi despre mult iubita noastră criză economică, de care sîntem atît de mîndri în 2010. Bine grăia Animicştiutorul, un personaj fictiv din Enciclopedia zmeilor de Mircea Cărtărescu: „Nenorocirea vine întotdeauna în clipa cînd te loveşte!“ . Să sperăm că, în anul 2061, oamenii vor fi învăţat din greşelile noastre, dar totuşi ne vor respecta, aşa cum ne respectăm şi noi predecesorii.

Eugen DEDIU-SANDU,
clasa a VIII-a, Şcoala nr. 5 „Corneliu M. Popescu“, Bucureşti

● Ce cărţi se vor citi peste 50 de ani? Mă tem că nu multe. Dar sînt tare curios să văd ce va însemna o „carte“ în anul 2061. La cît de mulţi copii de vîrsta mea am văzut citind, nu cred că urmaşii lor vor creşte uitîndu-se la pagini de hîrtie. Paginile web sînt mult mai accesibile, mai ieftine şi mai „fast food“ decît „vechiturile“ (la întrebarea de mai sus lansată celor 20 de amici ai mei, am primit doar două răspunsuri). Alt „inamic“ al cărţilor ar fi filmul (mai ales de cînd cu 3D-ul, nu?), care îţi dă de-a gata zilele de lectură într-o oră. „Superofertă!“ Mai ales că te cam scuteşte de gîndit prea adînc. Dar poate că sînt puţin prea pesimist. Sper că vom rămîne, noi şi urmaşii noştri (minoritate, cum om fi, doar să rămînem) cititori de carte scrisă pe hîrtie. În ce mă priveşte, le las, la propriu, copiilor şi copiilor copiilor mei Enciclopedia Zmeilor (prima ediţie ilustrată), toate volumele Harry Potter, dar şi Ghidul Nesimţitului, cu speranţa că pe acesta îl vor privi ca pe o carte de istorie apusă.

Tudor RUSAN,
clasa a VII-a, Colegiul Naţional „Moise Nicoară“, Arad

● În 2061 voi avea fix 63 de ani. Totuşi, copilăria este cea mai frumoasă parte a vieţii. Îi voi povesti nepotului meu despre casa şi părinţii mei, despre şcoală şi teze, calculatorul şi jocurile mele, Windows Xp sau 7, laptop-uri, DVD-uri, camere foto digitale, telefoane mobile cu touchscreen, despre căutarea unui miracol în vindecarea unor boli incurabile acum (dar banale poate atunci), RMN, CT, pandemii porcine, transplanturi de organe, celule STEM, furtuni solare, găuri în pături de ozon, împăduriri, defrişări masive, cutremurul din Indonezia, epidemia de holeră din Haiti, eclipsa totală de soare din 1999, topirea calotelor de gheaţă, animale pe cale de dispariţie, braconaj, tratatul de la Kyoto, autoturisme electrice, războiul din Irak, 11 septembrie, Osama Bin Laden, marea criză economică, E-uri alimentare, măiestria lui Luciano Pavarotti, Lady Gaga, Eminem, Shakira, Radu Beligan, farmecul istoricului Neagu Djuvara, plante etnobotanice, reforme, UE, NATO, Spaţiul Schengen, Messi, Roger Federer, Olimpiada de la Beijing, Bill Gates, Microsoft, fast-food, technologie 3D, filmul Avatar, curentul Emo şi multe altele.

Dacă oamenii vor şti să treacă peste crize economice, crize sociale, crize energetice, catastrofe ecologice, războaie sau impactul cu vreun meteorit rătăcit, nepotul meu se va plictisi de gadget-urile lui, mirîndu-se cum de noi am putut trăi fără nu ştiu ce lucru şi cum de nu ne plictiseam. Dacă oamenii nu vor fi destul de înţelepţi peste 50 de ani, va fi mai rău decît acum, iar nepotul meu va fi invidios pe copilăria mea fericită.

Alexandru MOŢEI,
clasa a VII-a, Colegiul Naţional „Victor Babeş“, Bucureşti

● – Am şi eu un cadou pentru tine: cărţi din copilăria mea. Toată colecţia Harry Potter şi cîteva pagini din jurnalul meu de cînd aveam 12 ani. Pe atunci încă mai tăiam brazi de Crăciun, ceea ce nu este neapărat un lucru bun, mergeam la colindat, la operetă, cu diriga, şi la teatru, cu ai mei. Mi-a rămas în minte Cafeneaua cu Horaţiu Mălăele, Dumnezeu să-l odihnească, şi îi scriam lui Dilematix de mînă, pe tastatură, nu îi dictam calculatorului aşa cum faceţi voi acum. Şi noi aveam calculatoare, dar parcă nu trăiam numai în ele. Şcolile erau tare sărace şi profesorii nemulţumiţi, dar nu ne lăsau să vedem acest lucru.

– Mi-e greu să realizez ce ai trăit tu, bunicule! Am avut geometrie azi, iar apoi m-am jucat heavy-milk cu colegii, virtual, bineînţeles.

– Asta nu-i lapte gros? Cum, pe calculator?! Lasă, o să-mi povesteşti tu. Eşti fericit, puştiule, cu atîta aparatură în jur? Poate vii, totuşi, pe la mine… nu aşa cum vii tu adesea, ca o poză expresivă şi mişcătoare care-mi aleargă prin casă...

– Am să vin, bunicule, la primăvară, cînd se vor deszăpezi drumurile…

Cristian DIACONU,
clasa a VI-a, Şcoala nr.12 „Herăstrău“, Bucureşti

● „Pe vremea cînd eram eu ca voi, lucrurile erau altfel. Cărţile aveau pagini din hîrtie, nu existau ecrane speciale pentru citit. Televizoarele aveau telecomenzi, căci comanda vocală nu se inventase. Jocurile video necesitau baterii, fire şi instrucţiuni. Copiii stăteau la şcoală cîte cinci-şase ore şi aveau în jur de 13 materii – nu şase, ca acum –, iar ghiozdanele lor cîntăreau cîteva kilograme. Lumea îşi curăţa casa fără ajutorul roboţeilor sau periilor automate. Cît despre Internet, era de 10 ori mai lent şi se mai şi bloca din cînd în cînd. Prin anul 2009, oamenii au început să creadă că sfîrşitul lumii va avea loc în 2012 – încă un lucru primitiv, să crezi într-un calendar vechi. Desigur, nu s-a întîmplat nimic! Ce scrie acum pe ecranele voastre de istorie despre politica întoarsă cu susul în jos este nimic – politicienii puteau fi asemănaţi cu extratereştri! Este o mare diferenţă între ce era acum 50 de ani şi ce este astăzi. Singurul lucru de care poate să vă pară rău că nu îl aveţi este verdele – verdele naturii!“, le-a spus bunica de 65 de ani, nepoţilor.

Marina Teodora ZORILĂ,
clasa a VI-a, Şcoala nr. 12 „Herăstrău“, Bucureşti

● Probabil că în anul 2061 gripa aviară şi gripa porcoasă vor fi privite drept ciume negre sau doar gri, ale răscrucii secolelor XX şi XXI. În loc de basmele lui Petre Ispirescu, copiilor le sînt citite cărţile cu Apolodor, iar Şerban Foarţă şi Ana Blandiana sînt singura versiune available de Caragiale, dară în versuri (deşi trebuie să recunosc că încă se mai citeşte Caragiale); între timp, Mircea Cărtărescu îl substituie pe Ion Creangă. Dan Puric sigur va fi aclamat de diverşi indivizi, în 2061, dar cum actoria este total subiectivă – mai puţin cea „de masă“, unde nimeni nu mai are nici o părere –, nu toţi îl vor pomeni cu drag, ci doar în treacăt, aşa, ca mine... La capitolul actori de film, Robert De Niro, deşi cam trecut, Johnny Depp, Tim Robbins, Morgan Freeman, Uma Thurman, care nu-mi place mie în mod deosebit, sigur rămîn stîlpi ai epocii noastre. Bine, dar să nu uităm şi de Sandra Bullock, Jim Carrey, Jennifer Anniston sau Hugh Grant, care sînt nişte figuri bine privite de tineret. Din păcate, mai mult ca sigur va stărui şi va fi amintit cu fervoare şi fenomenul Paris Hilton, analogul actriţei Marilyn Monroe al epocii noastre, doar că se pare că acea domniţă mai şi citea, chit că se dădea animicştiutoare.

Ileana ZIRRA, clasa a IX-a, Colegiul Naţional Bilingv
„George Coşbuc“, Bucureşti

● Întotdeauna şi pretutindeni, există şi vor exista bunici care îşi încep orice frază cu un nostalgic „pe vremea mea“. Fiecare generaţie de bunici povesteşte altceva nepoţilor. În 2061, probabil, bătrînii vor vorbi cu o vie admiraţie despre nemaipomenitul iPhone care atunci va părea doar un telefon-cărămidă, „de epocă“. Sau se va mai găsi cîte o bunicuţă care să povestească cu înflăcărare despre fenomenul Harry Potter şi despre cum ea se credea vrăjitoare cînd era mică. Cert este că întotdeauna seniorii vor avea aceeaşi reacţie indiferentă din partea odraslelor, în ceea ce priveşte tehnologia şi updatările sale de-a lungul anilor. Şi cine spune că evoluţia ştiinţei trebuie să aibă odată şi odată un sfîrşit… ei, bine, este posibil să se înşele. Cum netul este într-o continuă expandare, numai Domnul ştie la ce ne mai putem aştepta! Viitorul este oricum foarte imprevizibil. La urma urmei, nimeni nu ştie dacă peste 50 de ani McDonald’s va continua să ne vîndă aceiaşi cartofi prăjiţi nesănătoşi.

Ana GHENCIULESCU,
clasa a VI-a, Colegiul German „Goethe“, Bucureşti

copyright http://www.dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptaminii/articol/vremea-mea-cind-car-ile-erau-hirtie