Profii dorm la scoala?

Prinde-mă dacă mă poţi vedea că am călcat pe linii ! :P

Io-te c-a venit timpul să vă desenez şi eu ceva în colţul ista de ziar, nu numai voi !!! Hopa, am uitat că m-am tehnologizat ... scriu la computer. Da, păi, să dansez pe tastatură cu noii mei balerini cu clopoţei de viperă. Las’ că seamănă ! Merge ş-aşa.
Probabil vă întrebaţi de ce în numele Moşului Dan-An-Pan am venit aici fără un alt Moş Tehno sau Rap ca voi. Ei, bine, de vreţi ori nu, m-am hotărît să împart informaţii despre obiceiurile copilăriei, personale într-o măsură mai mică sau mai mare, ca pe feliile de tort la ziua Anei şi a Dianei. Sper că n-o să-şi piardă din farmec amintirile acestea, fiind disipate pe paginile astea în casele fiecăruia, pe toate străzile, la toate chioşcurile ...
Şi de ce tocmai eu ? Tocmai pentru că sunt mai „fresh”, aşa cum se spune zilili ăstea !!! (închipuiţi-vă că vocea din capul vostru care vă povesteşte ce citiţi se transformă într-o băbuţă cu voce tremurîndă, supărată că nu ştie să schimbe canalul la tembelizor).
Mai ţineţi minte măcar vreun joc din tinereţea-ntîi ? Hai, toţi aveam grijă să nu călcăm pe linii cînd venea vorba de străzi pavate cu pătrăţele, iar dacă aveam să călcăm, aia era ! Eu cel puţin aş fi fost detronată, iar Lumea Cheie în care trăiam eu pe atunci m-ar fi dat afară. Acum începeţi să vă mai amintiţi ? Nu ? Păi, atunci să vă mai scriu aici de alte lucruri des întîlnite. În autobuz, pe stradă, în vizită şi mai ales la mare, regula era să nu îmi prindă nimeni privirea ! Ştiam eu cum trebuie să întorc capul, simţeam cînd are de gînd orice om să se uite în direcţia mea, iar în momentul următor nimeni nici măcar nu ştia că mă uitasem în direcţia sa. Mai tîrziu, am constatat că e mult mai uşor să-mi folosesc doar ochii. Dar nu era aşa de palpitant, aşa că am continuat să-mi folosesc capul ! Şi totuşi, mă miră cum zilele astea, toţi copii din autobuze stau cu nasul lipit de geam şi ignoră orice pisicuţă de toate culorile care fuge pe acolo, sau îşi analizează unghiile în timp ce apare şi un cîine care o latră pe pisicuţă, şi zboară, pe bune, prin autobuz după sărmana ! Nu glumesc ! Am văzut aşa ceva, iar copilaşul, Dumnezeu să-i dea curiozitate, îşi rodea unghiile cu zîmbetul pînă la urechea stîngă ! Adică, ăsta e comportament de diavol mic, vesel non-stop, hiperactiv şi amuzant ? Doamne fereşte !
Da’ să revenim la subiect – şi predicat –. Cine a mai avut obiceiuri de călătorie cu maşina ? Jocul meu preferat era „Pretty Eyes”, care n-avea nici o legătură cu ochii tăi sau ai mei. Eu stateam întinsă pe bancheta din spate a maşinii familiei si mă uitam pe sus să văd ce maşini veneau înspre noi, iar în funcţie de forma farurilor, erau orcşi sau elfi. Eu eram elf, desigur ! Daciile berline, cu farurile lor mari şi sincere, erau de partea mea. Renault Clio-urile, de asemenea, că parcă-mi zîmbeau, şi nu mă pricep la maşini, şi nici atunci nu mă pricepeam pe atunci, dar pot să spun că Mercedesurile aveau farurile în jos, iar mie mi-era groază de ele. Ele erau cele mai rele, împreună cu dita mai camioanele, care întotdeauna mă prindeau pentru că erau mai înalte decît maşinuţa în care mă aflam eu.
Nu numai eu îmi mai amintesc toate acestea, colegii mei ţin minte multe, şi pun pariu că măcar la sfîrşitul articolului o să vă minunaţi de cîte făceaţi în copilărie şi voi ! Betty, fosta mea colegă de bancă din clasa a II-a, avea mania de a sări în fiecare baltă din drumul ei de la grădiniţă spre casă (şi să vă spun un secret, făcea asta inclusiv la şcoală... ! ) Şi mai făcea ceva foarte amuzant pe cînd mai avea părul lung: În timp ce învăţa, îşi făcea codiţe împletite de plictiseală, că, na, cui îi place să înveţe singur acasă ? Betty mi-a mai scris aici şi cum că îi plăceau foarte mult baloanele ... Asta îmi aduce aminte de jocul meu cu Nelson, oricare balon pe care puneam mîna, de îl legam cu o sfoară, îi vorbeam în engleză şi îl mustram că merge pe jos unde se va sparge. Dar, din păcate, oricum îl spărgeam în nişte spini din biblioteca din sufragerie, pusă foarte sus, pe un raft la care nici măcar nu ajungeam. A, şi asta îmi aduce aminte de o altă regulă pe care o aveam cînd stăteam acasă. Trebuia să merg pe vîrfuri, nu ca să evit s-o trezesc pe sor-mea sau ca să nu mă audă părinţii, ci pur şi simplu de voie. Iar dacă îmi pierdeam echilibrul o secundă, şi puneam călcîiul jos, mai trebuia să merg pe vîrfuri încă o oră.
Nu numai romînii au obiceiuri copilăreşti. Mi-am rugat un prieten, doctor serios de tot, din America, să-mi scrie şi el despre obsesiile lui din copilărie. Şi Patrick a fost aşa de amuzat de idee, încît uite ce chestii mişto mi-s trimes ! Nici măcar nu-mi vine să mă bag, că-s prea bine scrise, aşa că le-aş traduce direct ! Dar probabil nu mă voi putea abţine să nu mă bag măcar atîtica ... a devenit deja un obicei al meu.
- „Niciodată, dar absolut niciodată nu îmi lăsam mâinile sau picioarele să-mi atîrne peste marginea patului ! Mi-era o groază nebună de monstrul de sub pat, care avea să mă tragă în adîncuri.” Iar Patrick nici măcar nu prinsese episodul acela cu The Boogie Man din The Powerpuff Girls de pe Cartoon Network. Acum 40 de ani nu existau decît Loony Tunes. „După care, peste o vreme, mi-am dat seama că monstrul din dulap era acolo să mă apere de cel de sub pat, aşa că totul a mers de la sine !”
- „Toată lumea îşi tundea gazonul în linii drepte, aşa că eu îl tundeam pe al nostru un cercuri perfecte.”
- „Îmi mîncam mai întîi legumele, iar carnea o lăsam la urmă, pentru a o savura pe ea şi numai pe ea!” Asta îmi aminteşte de unul din primele mele obiceiuri. Cînd mama cumpăra bomboane, eu furam cîte 2-3 şi le ascundeam într-un sertar din camera mea, al mamei defapt, în care nu umbla nimeni niciodată. În fiecare zi luam cîte o muşcatură muniiiiisculă. Sigur, n-a mai ţinut cînd i-am spus surorii mele unde îmi ţineam proviziile.
- „Dacă deschideam uşa cu mîna stîngă, tot cu stînga trebuia s-o închid. Aceeaşi regulă i se aplica şi mîinii drepte !”. Nu cumva făceaţi şi voi aşa ?
-„Întotdeauna am crezut că profii trăiesc la şcoală.” Şi eu, si eu ! -„Nu puteam lăsa telefonul să sune de mai mult de trei ori. Trebuia să răspund înainte să sune a patra oară.”
Cred că pot încheia zburdalnică precum fac întotdeauna, nu numai pentru că sunt sigură că mi-am făcut datoria, dar şi pentru că încalc limita de cuvin - Ileana (BI)ZIRRA, clasa ixulescu intr-o scoala proasta.

Official link on tah internets: http://dilemaveche.ro/sectiune/dilematix/articol/atentie-la-monstrul-de-sub-pat

Catcher in the Rye

A venit timpul sa pun p-aci si urmatorul articol care nu tre' sa se piarda prin arhiva computerului, caci ea o crapa intr-o buna zi, si foaia din camera s-o arde !
So..there we gooo !

De Veghe în Lanul de Secară

J. D. Salinger

“Ştiaţi că atunci cînd vine iarna peştii pur şi simplu îngheaţă unde sunt deodată cu apa ?” - Glumesc, desigur !
Am apărut şi eu aici, să le propun colegilor mei publicişti şi cititorilor un pic mai mărişori, poate de vreo 12 – 14 ani şi urcînd pînă la 63, după mine, să pună mîna pe o carte deghizată sub numele “De Veghe în Lanul de Secară” scrisă de un om minunat care şi el se ascunde sub numele de J. D. Salinger. În cartea despre care vă zic este vorba de un băiat de şaisprezece ani, pe nume Holden Caulfield, care, din păcate, era cam leneş şi tot trebuia dat afară din diverse şcoli, dar să nu vă închipuiţi că ar trebui să îl imitaţi pe acest prieten al meu ! Ei bine, şi într-un an e dat afară de la Pencey, un colegiu de excepţie din America, chiar înainte de Crăciun. După o zi de vacanţă petrecută la şcoală, atmosfera îl deprimă, aşa că se duce şi îşi ia la revedere de la profesorul de istorie şi o porneşte spre New York, unde are să-şi petreacă următoarele zile. N-aş îndrăzni să vă spulber curiozitatea şi-am să vă zic doar că Holden se considera, ca mulţi dintre noi, dar într-un fel deosebit, pentru că el era un pic ţache, dacă înţelegeţi la ce mă refer, foarte matur, ceea ce dacă stai să te gîndeşti, e ciudat, avînd în vedere că el era deprimat. Atunci cînd eşti deprimat mîndria dispare cu totul. Iar pentru că se considera atît de matur, intră in diverse belele de adulţi. Şi printre altele, Holden încearcă să-ţi dea impresia că ştie mult mai multe decît ne povesteşte, şi e adevărat că ştie el multe lucruri, dar, uite, tocmai pentru că nu e un adult în toată firea, ci doar pe drum, face multe greşeli pe care după aceea le regretă. Uite aşa planul său se tot destramă, rezultînd spre sfîrşitul cărţii o nuanţă nouă şi mult mai accentuată de depresie. E adevărat că acţiunea din „De Veghe în Lanul de Secară” nu se mişcă precum un biciclist pe o pantă, cum e în basmele cu prinţi şi balauri, cu regi şi regine, cu zîne şi prinţese, iar o mare parte e formată şi din ce ne povesteşte Holden chiar nouă, despre viaţa lui, despre sora lui mai mică, pe nume Phoebe, care, din spusele prietenului nostru, e foarte deşteaptă cum era şi frăţiorul mai mic al lor, despre care, na, că nu vă zic nimic, trebuie să citiţi cartea! Holden trăieşte în New York, dacă nu mă înşel, chiar în celebrul cartier Manhattan. Dar un lucru este de admirat la Holden. Oricît de tare îşi ura colegii, profesorii sau pur şi simplu pe oamenii din jur pe care-i întîlnea din întîmplare, aproape că se poate spune că şi-o ridica în slăvi pe sora lui mai mică, Phoebe. E de văzut cît de dulce şi înduioşător poate fi faptul că eroina noastră va fi defapt Phoebe.
Pînă una, alta, vă voi da şi un exemplu scurt din spusele domnişorului Holden, ca să vă ademenesc: „În orice caz, m-am dus tiptil, tiptil în camera lui D.B. şi am aprins lampa de pe birou. Dar Phoebe nici măcar nu s-a mişcat. După ce am aprins lampa şi aşa mai departe, am stat cîteva clipe şi m-am uitat la ea. Dormea cu faţa pe marginea pernei şi cu gura căscată. E curios. Adulţii, cînd dorm cu gura deschisă, arată îngrozitor, copiii, nu. Copiii arată bine. Chiar cînd umplu perna de scuipat, tot bine arată.” Iar pentru că n-aş şti cum să închei, vă anunţ oficial că vîrsta la care apar cele mai multe obsesii, cum ar fi, să spunem, o trupă, sau un cîntăreţ, pînă şi un instrument muzical, începe pe la 12 ani şi de-aici continuăăăăă, maică, pîn’ tîrziu de tot ! Cum ziceam, Holden are şaisprezece ani şi are şi el o mică obsesie, ca mai toţi. Şi cum îşi exprimă obsesia ? Îi întreabă pe toţi taximetriştii din New York dacă ştiu „unde se duc raţele alea de pe lacul din Central Park cînd vine iarna ?”. Iar prima mea replică din acest text este răspunsul unuia din taximetrişti la întrebarea cu raţele. Un răspuns despre peştii care îngheaţă iarna. Sper că nu v-am băgat preaaa tare în ceaţă, şi vă urez o lectură ... nu placută, ci amuzantă ! Aveţi grijă să nu vă înecaţi în timp ce-nfulecaţi cartea ! Cha-cha !

You do know what it's like to just fall asleep, or, try to fall asleep, and an idea just pops inside your head ? And you wake up and look for some paper and a pen to write it down because you think it's a genius' one ? And when you wake up you notice you were slightly wrong. It was a nice idea, but not a great one at all. Just pretty, if you could name it that way. Well, here's a little thing that popped out of the blue right into me little head three nights ago when I finally fell asleep, after hours of trying, knowing the next day I had to wake up very early for school :


"Poet sa adorm, pictor sa ma scol."

Belated Christmas story

Pe vreeeemuri, de muuult timp .... defapt iarna asta, eu am publicat prima oara in Dilema Veche, defapt in supliment (as, ce-as vrea sa public in aia mare !) o scurta poveste, care, spre surprinderea mea, fusese pusa pe prima pagina ! Probabil eu vreau sa o public si pe aici pentru ca o s-o pierd cand o sa-mi crape computerul, ceea ce patesc, din pacate, mult prea des! :) Happy reading !

Dovezi ca exista Mos Craciun

- titlul pe care l-a dat tipul cu titlurile -

Ei bine, în zilele de azi, mulţi copii spun : De abia aştept să văd ce îmi iau părinţii anul acesta de Crăciun, din păcate. E trist să vezi că atât de multă lume şi-a pierdut credinţa în adevăratul Moş Craciun. Eu una, încă mai cred în el. Da, da, nu glumesc. Orice ar spune alţii, eu încă mai cred. Ţin minte acum câţiva ani , eram în camera în care era şi pomul gata împodobit, era seara de Crăciun, iar noi, familia mea şi cu mine trebuia să mergem în vizită. Ei bine, faza e că m-am întors nu mai mult de două secunde cu spatele la brad, miiiiici de tot, iar apoi când am revenit la poziţia mea de pisică la pândă, atentă la pom, sub brad apăruseră multe muulte cadouri! Mă uit după mama care cu un minut înainte era în camera mare.. Nicăieri! În camera nu mai era nici un sufleţel înafară de floarea de Crăciun de sub brad. De atunci, şi dintotdeauna, eu cred că Moş Crăciun există, şi pe deasupra cred şi că este cel mai rapid om! Doar oamenii nu pot fi aşa de rapizi, vasăzică am ajuns la concluzia că e un spirit! Un spirit cu un sac maaaare de jucării în spinare. Un spirit care pe vremuri intra pe hornurile caselor oameniilor, dar acum... oare cum mai intră în case?

Ei bine, aici e o discuţie întreagă apropo de Moş Crăciun în ziua de azi. Adică, acum lasă că nu mai există hornuri pe case pe unde să vină Moş Crăciun, dar nu mai există nici tradiţia cu statul în jurul focului. Când exista tradiţia aceasta, Moş Crăciun ştia unde sunt toţi şi îşi calcula exact cum trebuie să se furişeze ca să ajungă la timp să plaseze cadourile. Acum, domnul cu cadouri trebuie să fie foarte atent să nu fie prins.

Uitaţi de exemplu povestea copilului din Chişinău! Să vă spun cum a fost! Cum mi s-a întâmplat şi mie, acest băiat, Dan îl cheamă, era în camera în care era si bradul împodobit frumos cum se cuvine. Şi el stătea cuminte lângă calorifer, citind din Kalevala, o carte cu mituri finlandeze, dar deodată se auziră multe pocnituri. Se pare ca Moş Crăciun nu se descurca prea bine anul acela. La bloc nu există hornuri şi uite,aici intervine această problemă! Săracul moş cu cadourile în spinare nu mai ştia pe unde să îl surprindă pe băiat şi să-l facă fericit prin apariţia bruscă a cadourilor! S-ar putea întâmpla ceva mai trist de Crăciun? Mă îndoiesc amarnic! Şi dacă m-aş rupe poate ar fi mai bine! N-aş mai auzi asemenea triste poveşti!

Şi iată că Moşul cel Bun nu mai ştia ce să facă. Săracul de el intră pe un geam sperând să fi intrat bine şi lăsă cadourile pentru Dan, fără să-l vadă cineva. Se pare însă că Moşul, fiind obosit după atâtea drumuri, de data asta dăduse greş şi nimerise în casa vecinului lui Dan, care domn era un bătrân respectabil, cu barba albă până la genunchi şi cu ochelari rotunzi.

Acest fizician bătrân primise în fiecare an de la Moş Crăciun o pipă nouă şi eventual o nouă carte despre Aristotel sau o sticlă de Whiskey Teachers. Dar anul acesta păru foarte uimit când deschise un pachet mult mai mare ca deobicei, şi scoase de acolo o jucărie Transformers mare, care putea fi ghidată cu o telecomandă! Şi asta nu era tot! Multe bomboane ţâşneau din cutie de parcă exista cineva care le arunca!

Iar în camera alăturată, Dan tocmai îşi deschidea şi el cadoul. Ce să vadă? O pipă absolut superba cu multe încreţituri elegante şi fine şi o carte despre Plutarh, chiar volumul noua, despre Alexandru Macedon şi despre Iulius Cesaer. Dan aruncă cât colo cartea şi începu să inspecteze pipa. Tatăl lui Dan avea niste tutun parcă..nu avea el acea colecţie de trabucuri coreene? A, ba da! Aşa că Dan se duse tiptil în bucătărie, făcu trabucurile varză de Bruxelles şi înfipse tutunul în pipă, căută nişte chibrituri şi trase un fum. Nici bine nu reuşi să tragă aer în piept şi brusc începu să tuşească de sculă toată casa. Părinţii lui Dan erau absolut uimiţi! Ba nu! Aveau gurile căscate complet şi nu mai ştiau ce să facă!

Normal că toţi doctorii din bloc îi săriră în ajutor lui Dan şi îl puseră înapoi pe picioare, căci nici nu paţise mare lucru.

Dar la sediul lui de la Polul Nord, Moş Crăciun se frământa foarte tare şi nu ştia ce să facă pentru a rezolva situaţia. Aşa ca până la urma încălecă pe Rudolph şi o porni în mare goană spre Republica Moldova. Cum ajunse înapoi la Dan acasă se înfaţişă la uşa familiei şi fu primit foarte călduros înăuntru. El luă un loc şi le explică lui Dan şi părinţilor săi ce era defapt cu aceea încurcatură.

Oricum, întâmplarea eu am aflat-o chiar de la Dan si uite aşa v-am dovedit că Moş Crăciun există, şi vă spun solemn cu cea mai mare încredere că este foarte greu să mai fi Moş Crăciun în zilele de azi!

Acum trebuie să închei această scurtă povestire pentru că luna de mult este pe cer, lupii suri strigă şi îmi închipui cum mama visează că eu dorm bine precum un copil cuminte!

Crăciun fericit şi sper să primiţi cât mai multe cadouri de la Moş Crăciun anu' ista!

Ileana Bizirra.

The Rain Song

Pînă acum toată lumea s-a intrebat ce-i cu ploaia, de ce ne calmează, de ce ne adoarme, nu ? Sau poate nu ... ei, bine, n-are nici o relevanţă oricum ! Vă spun eu acum şi cum stă treaba cu picăturile astea scurte, lungi, multiple, diferite, colore, rare sau dese. Ideea mi-a venit mai acum cîteva sute de ceasuri pe cînd afară era potop şi eu închisesem cartea, o pusesem pe jos lîngă pat şi adormeam încetul cu încetul, cum mi-e obiceiul. Doar că de data asta era şi-o muscă prin zonă şi bîzîia pe-atît de tare pe cît ar fi bîzîit un stup întreg de-albine. Aşa că am rămas trează uitîndu-mă în sus, la punctele teoretic transparente, dar foarte închise la culoare, care-mi băteau în geam. Şi-atunci m-am gîndit eu: "Oare de ce dorm oamenii mai bine cînd plouă?". Sigur, toată lumea se ia după oamenii noştri de ştiinţă şi îşi explică totul aşa: presiunea atmosferică e din ce în ce mai scăzută şi energia ţi-e suptă din trup şi te vlăguieşte şi .. .. şi aşa mai departe .. doar nu trebuie să vă zic eu ceva ce ştiţi ! Heh .. ! Dar asta e doar ce consideră ei adevărat !

Bun, acum să trecem la treabă. Vasăzică, de ce dormim mai bine ? Mai exact, de ce dorm copiii atîîît de bine pe ploaie ? Şi nu, nu în ploaie, ci într-o casă, într-un pat, sub o pătură, la căldurică; oricît de sadica aş fi, nu încerc să le fac poftă diverşilor cititori să se ducă să doarmă cu găinile sau în cuşca vreunui cîine pe timp de furtună. Ideea este fix aceasta : atunci cînd o picătură de ploaie atinge ceva mai dur decît blana unui cîine ciobanesc, ea scoate un sunet. "Poc". Şi ce se întamplă defapt? Sunetul răsare, copilul tresare şi ca prin minune formează o imagine care se bate cu perne cu diverse alte desene, încercînd să formeze un vis. Uite chiar aşa de uşor apar visele ! Aş vrea totuşi să vă povestesc şi cum are loc bătaia asta între imagini. Cu tot cu începutul, cu tot cu inceputul! Uitaţi de exemplu povestea visului complet neaşteptat al lui Ştefan .

Într-o bună seară, după ce Ştefan şi-a băut porţia silnică şi zilnică de sirop de tuse - tre' să menţionez că Ştefan era destul de bolnăvicios - şi-a strîns catrafusele aruncate prin bucătărie, s-a spălat pe dinţi - dacă eşti bolnăvicios, nu-nseamnă că nu te speli pe dinţi şi că nu te îngrijeşti, e pur şi simplu o condiţie a sistemului tău de apărare - şi s-a băgat în pat. Mama lui a venit să-l pupe de noapte-bună. Zis şi făcut, dar cînd dădea mama lui să iasă din camera, Ştefan a strigat :

- Nu pleca ! Mi-e frica de furtună !

- Ştefănucule, ştii cum ziceau prietenii părinţilor tăi cînd erai mic !

You say you want a revolution,

Well, you know, we all wanna change the world.

You tell me that it's evolution,

Well, you know, we all wanna change the wooorld !

But when you talk about destruction,

Don't you know that you can count me out ?

Don't you know it's gonna be ... alright ?

Puţină ploaie n-o sa te omoare ! Cu o singură floare nu se face primăvară ! Acum închide ochii şi gîndeşte-te şi tu oleacă la prietenul tău din Portugalia şi la ce vremuri bune erau cînd venea pe aici vara .

- Dar, mamă ! Tu nu-ţi dai seama chiar deloc că mă cam enervează că nu l-am mai văzut de trei ani ?

- Of, ascultă-mă şi pe mine ! Furtunile nu apar pentru că e cineva supărat pe noi deasupra şi vrea să ne pedepsească ! Furtunile sunt simple ploi cu ceva vînt, gheaţă, şi o grabă nesfîrşită a norilor ... închipuie-ţi că stropii de ploaie şi norii sunt nişte irlandezi dansatori dezlănţuiţi ! Şi ştii că ei tot ce au sunt căldări de galbeni, trifoi şi curcubee întinse pe cer ca un cearşaf pe-un pat ! Noapte bună, Ştefule !

Băiatul atunci a ascultat, s-a înfăşurat în pat şi s-a culcat.

Dar eu ar cam trebui sa fac o paranteza acum . E tare greu sa le intelegi unora visurile daca nu le sti povestea vietii . Asa ca asteptati-va la multe interventii ale mele printre picaturile de ploaie si visul lui Stefan .

Si stropii de apa si dulceata si ciocolata si inghetata si muffins au inceput sa cada prin capul lui Stefan .

Primul strop fu un fiu de bucatar care ii dorea lui Stefan un vis despre placintele care acelui strop de ploaie nu-i iesisera niciodata, in speranta ca acelui copil ii vor reusi. Urma un strop care forma o simpla imagine cu o lopata azvarlit haaaat, in departare, inca unul care prin codul loviturii, cazand un pic mai pe-o laterala, loving cu ura geamul, imprastiindu-se pe fix 23 de cm patrati, purta o imagine cu doua oi care printr-un procedeu tare desucheat, faceau schimb de blanuri !

(to be continued)

Help, I need somebody! Help, not just anybody! Help, I need the Powerpuff Girls! Heeeelp!

Ajjhsghgjkctor !

Sunt un băieţel foarte tânăr din Cambodgia, care vă cere tuturor ajutorul. A trebuit să încep scrisoarea într-o limbă de cod să nu mă prindă ai mei. Probabil vă întrebaţi “dar de ce tocmai părinţii tăi, dintre toţi oamenii Planetei ăsteia atât de mari ?” Păi, răspunsul mi-e şi povestea vieţii, care e tragică şi comică, veselă şi tristă...Ştiţi doar cum e în viată. Dar eu o să încerc să vă spun partea veselă şi ceva din aia comică ! Bine, bine, da, treeeebuie să vă spun şi de ce am cerut ajutor !
În primul rând, tatăl meu este Ministrul de Interne şi e un om extrem de dur şi cinstit. Problema lui e că, pe cât e de cinstit – şi pot să vă asigur ca e extreeeeem de drept – pe atâta e de ‘dus cu submarinul’ la Palatul Portocalei Prăzulii din Oceanul Pacific.
Să vă povestesc unul din lucrurile pe care le-a făcut când a avut o criză. Săracul Chamroeun Ouch, tatăl meu, s-a enervat foarte tare pe mine pentru că am ratat într-o zi vaporaşul care mă duce spre şcoală şi a luat un parfum de damă din camera mamei mele, Mach Chey, crezând ca e spray de omorât gândaci şi a început să facă fâs ! drept pe mine. Vă închipuiţi cât de jignit m-am simţit când am aflat că el credea că acela era un gaz de sufocat insecte ! Adică, am ajuns aşa de rău încât să fiu considerat un gândac ? Hmpf ! (Şi trebuie sa menţionez că trei zile după aceea am fost luat în râs la şcoală de toţi pentru că miroseam a Lacoste ! Şi nu oricare, cel de damă !!!)
Dar povestirea asta n-ar fi nimica grav in comparaţie cu ceea ce s-a întâmplat săptămâna trecută, când Chamroeoun a făcut o boacănă şi mai mare ! Ca să n-o spunem aşa de sincer, am să vă zic eu că s-au dus într-un local şi au pus mâna pe-o arie largă de sticle cu diverse lichde într-însele si le-au cam.. Ştiti voi…dat gata ! Nu, cititorule, nu este aceasta toată povestea ! N-ar fi nimic dacă doar s-ar fi îmbăt... pardon, mon cheri ! Problema e că le-a venit în cap să pună în vigoare o nouă lege ! Şi anume că băieţii nu mai aveau voie sa aibă buze roşii.. ! Şi când te gândeşti că numele tatălui meu înseamna de fapt « prosperitate »....!
Bun, iarăşi v-aţi gândit că e foarte uşor să foloseşti ruj, dar nu e aşa simplu când trăieşti pe-un lac şi trebuie să înoţi sau să mergi cu barca pentru a te deplasa spre orice loc ! Machiajul n-ar tine mai mult de două secunde !
Iarăşi aveţi să-mi puneţi o întrebare, nu ? Păi înţeleg şi de ce! E normal că cei care pun în vigoare legi să poată să le şi anuleze, nu ? Da, pentru unii, nu pentru alţii. Cambodgia s-ar încadra în categoria « alţii » pentru că sunt mai tradiţionalişti. « Precum moleculele, care ţin acest Pământ în picioare, nu se despart, ceea ce facem noi nu se destramă ! ». Cu tristeţe vă anunţ că acesta este motto-ul ţării mele. Asa că eu sunt pregătit să plec singur...în altă parte...cât mai departe..singur..împreună cu toţi băieţii din ţară ! O, şi ce bucurie, deja am ajuns ! Unde ne cazăm ? :)

Everybody lies!

I wonder if anyone " 'round the bend' "(as they say in Creedence Clearwater revival language) ever watched more than three episodes from the House MD series,.Well,anyway, I'd like to post about something I noticed.
You do of course know House always says these two things,besides a lot of others I don't recall right now:
"Everybody lies!"
"Nobody changes!"

Oh,well,what I noticed is that one of the major supporters of House would be the band called Coldplay itself. You do know they have a song in the Parachutes or A Rush of Blood to the Head album called "We never change,do we?"don't you? :)

Good,I guess that's enough for today!Next stop, The Literature Museum!

That's all folks!
Pam-pam-pam-paaam!(Loony-Tunes song)
Ileana.

Elefantine

Hello there!
Nu voi fi in viata mea un blogger infocat,cel putin nu cred asta, si fanta sinaptica vrea sa arate faptul ca asta e locul unde imi vars eu,nu ,nu amarul si nu supararile, ci textele pe care tre' sa le prezint undeva si n-am unde. Asa ca uite un articol pe care mi l-au taiat intr-un supliment al Dilmei Vechi ,o data , acum..cateva zile! :)
Here comes the sun,here comes:

Bizarerii eleFANTICE-SINAPTICE
>

Vreau să vă povestesc cum am ajuns eu să încep să merg la concerte, cu acordul părinţilor desigur, de la .. hmm.. 13 ani! Şi vreau să vă explic şi cum de părinţii mei s-au hotărît să mă lase.

Da, într-adevăr sună absolut plictisitor ceea ce vreau să vă povestesc aici, despre mine, dar eu nu cred că-i aşa.

Totul a început la mare, în vara anului..nu..nu 1967, ci 2008! Fusese primul an în care surorile mele mai mari m-au luat sub o aripă şi m-au transportat în vacanţă într-un mic sac de cort, deportîndu-mă pe malul marii, în final, la 2 Mai.

Şi cum ştiţi, în Vama Veche exista pe atunci şi Stuffstock, care nu ştim dacă mai există şi acum, dar ştiind şi cum salvează Stuffstock-ul Vama Veche eu cred că e mai bine aşa.

Iar după-masă sunt micile concerte de pe scena mică, unde vin trupele noi care vor să se lanseze.

Şi bănuiesc că v-aţi prins şi voi unde eram eu într-o asemenea zi şi ce am gasit! La început o trupă din Cluj care cînta binişor, după care o trupă veselă care s-a urcat pe scenă, aproape ieşind dintr-o ambulanţă! O să vă întrebaţi‚ „oare de ce dintr-o ambulanţă? Era dubiţa lor de World-Tour sau ce?”. Într-adevăr, ceva se întîmplase, nu ştiu exact ce, dar un lucru pot să vă zic cu siguranţă: ambulanţei i s-a dedicat o melodie în timpul concertului, asta ca să vedeţi despre ce cîntăreţi generoşi o sa vă vorbesc!

Au cîntat bine, o muzică de dans şi..ce să mai, de-ţi venea chef să faci o baie, după cît dansai! Uite aşa, eu stăteam şi ascultam live pentru prima oară ceva cîntat de nişte oameni care vorbeau cu publicul şi îi invitau la dans după fiecare melodie! Încă şi acum mai regret faptul că n-am dansat, dar dacă ai probleme cu genunchii, apoi, mamă, ţine-te bine!

Şi aşa am stat o oră şi jumate dînd din mîini şi din picioare, şi din cap şi din buze pe un scaun, în primul rînd, la un pas de scenă, parcă-ntr-o arenă!

După ce au terminat de cîntat, lumea era deja în picioare, pregătită să danseze şi cînd a venit următoarea trupă, L’Orchestre de Roche.

Şi acum să încep să vă povestesc despre trupa care m-a lăsat pe mine cîntînd şi iar cîntînd diverse refrenuri! O să încerc să vă spun eu adevărul, pentru că tot l-am cercetat în continuu de cînd m-am întors de la mare pînă la începutul şcolii!

Numele este, desigur, pentru cunoscători, Les Elephants Bizarres! Nu e aşa că sună incredibil de misterios şi de bine numele trupei? Elefaaanţii bizaaaari..! Eu mă gîndesc la ciocolată cînd pronunţ numele, asta cel mai probabil pentru că eu în general mă gîndesc la ciocolată.. Ce m-aş face dacă ar dispărea ciocolata de pe faţa Planetei? Ciocolata e azotul meu din aer! În cel mai bun caz m-aş arunca într-un butoi cu vin, iar în cel mai rău caz într-o fîntînă.

Nici nu v-ar veni să credeţi că cei despre care vorbesc sunt romîni din partea centric-sudică şi estică a Romîniei! E adevărat! Şi îi cheamă Clao - elefantul suprem toboşar, Proka – elefantul din varf cu o chitară, Mişu – unu’ din primii elefanţi creativi cu un bass, Ştef – elefantul vorbareţ si cîntăreţ, dar şi creativ; şi ultimul, dar nu şi cel din urmă, Naaaae – elefantul cu synth-ul şi cu pantofii şi cravata cu Homer Simpson! Dar şi video-proiecţionistul lor, Dragoş – elefantul care aruncă şi el cu elefanţi verzi pe pereţii cerului. Cu siguranţă, chiar dacă sunt romîni, e foarte posibil ca numele lor de familie să fie de altă origine, dar din păcate, oricît de mult aş fi scriitoare, istoric n-am devenit încă.

Şi acum să continui să vă spun despre numele trupei, Les Elephants Bizarres, care pe net poate fi găsit şi ca „Bizzares” şi „Elephantes” şi ‚’Bizars’’ şi „Bizzarres” şi din fericire şi în denumirea romînească „Elefanţii Bizari” , iar site-ul lor e pur şi simplu www.leseb.ro ! Bine ca nu i-au trecut si "Bbiizzaarreess"!

Ei, bine, în primavara anului 2007, pe cînd turma acestor elefanţi avea doar trei membri stabili şi schimba vocalii ca pe ceşcuţele de ceai în casa unui om care spală vasele de abia cînd le murdăreşte pe toate, au început să răsară ca din pămînt şi diverse întrebări privitoare la nume şi stilul muzical pe care îl cîntau aceştia. Bine, cum se stie, e greu să te hotărăşti ce fel de muzică reuşeşti să cînţi, căci după cum ştiţi sau nu ştiţi, Les Elephants Bizarres nici pînă acum nu s-au lămurit exact ce cîntă! Muzică veselă şi dansantă! Dar dacă e atît de greu să te hotărăşti ce cînţi, să găseşti un nume trupei nu este atîîîît de greu! Aşa că într-o zi, cînd turma noastră s-a adunat la sală să mai repete şi să mai scoată din ea şi-alte compozitii, în loc de cîntat, s-a palavrăgit! Şi oare despre ce? Despre numele trupei! Pe vremea aia era la modă să ai un nume care începea cu „The”! Doar că elefanţii vroiau să fie mai misterioşi şi au vrut ca numele să fie franţuzesc. Toată ziua s-a scurs printre diversele invenţii, printre care şi un alt nume care avea în el şi cuvîntul „bizarre” ! Tot nu s-au hotărît elefanţii, aşa că după o zi lungă şi puţin cam piedută (din punctul de vedere al autorului) ei s-au retras romîneşte pentru a încheia discuţia: la un pahar de bere!

Şi după cîteva rînduri, elefantul chitarist l-a rugat pe elefantul şef să facă cinste cu încă o bere, dar şeful nostru a dat din cap şi-a recunoscut că „Sunt lefter de data asta! Dacă vrei îţi arăt elefantul!”

Oare voi mai ştiţi că se spunea la un moment dat că buzunarele scoase pe dinafară erau urechile unui elefant? Şi aşa arătai de fapt că eşti falit în toată puterea cuvîntului?

Ei, bine, este exact ce a vrut să dovedească Claudiu: că el e falit, adică „milionar excentric”, aşa cum am auzit eu că se mai zicea la treaba asta, printre prieteni, în vremile comunismului de mult dispărute spre fericirea majorităţii,din punctul meu de vedere! Şi dintr-una într-alta s-au oprit la „elefanţi bizari”! Iar de dimineaţă cînd şi-au mai dezmorţit mintea după atîtea titluri(şi pahare ), Mihai a realizat că numele franţuzesc pentru elefanţii bizari, Les Elephants Bizarres, sună foarte bine! Ceea ce e adevărat,nu? Şi uite aşa a pregătit el un discurs prin care a reuşit să-i convingă pe ceilalţi trei elefanţi (se mai alăturase unul între timp) că ăla era numele ideal!

Cred că o să vă las un pic şocaţi cînd o să vă spun ce face fiecare din ei în viaţă! Şi, da, ştiu că nu e politicos ceea ce am sa fac, dar la ce vă aşteptaţi de la un om care vrea să îşi şocheze cititorii?! Claudiu, şeful nostru, tocmai îşi face masterul în .. pun pariu că n-aţi ghici nici într-o mie de ani! Claudiu îşi face masterul în fizică nucleară! Şi în vară, cu tot cu ajutorul lui, o să se lanseze primul satelit romînesc! Cătălin lucrează la elven soft, Mihai e student la UNATC, la multimedia-sunet montaj şi e art director-ul unei agentii şi se ocupă de acvarii şi de benzi desenate; Domnul Simpson, Nae, e student în ultimul an la Automatică şi are slujbă, printre altele să facă softul noii staţii de metrou de la periferia capitalei, iar Ştef e şi el artist, student la UNATC şi sunetist de teren la diverse reclame! Ce pot spune? Veseli sunt ei şi de cîntat cîntă bine! Dar, să continue povestirile şi să se mai toarne încă un ol de vin !

Cum ziceam, toată vacanţa de vară, de la jumătatea lui august pînă la începutul lui septembrie, am dat search-uri şi m-am documentat în materie de muzică! A fost şi cea mai înfloritoare perioadă a mea, cînd am început să descopăr şi eu trupe noi şi m-am mai despărţit de Beatles şi Manahattan Transfer!

Nu ştiţi ce-am făcut eu între timp de fapt, nu? Păi, e uşor de explicat. Pe lîngă ideea că mi-aş fi făcut temele de vacaaanţă...ceea ce e oarecum ireal, eu am început să mai inspectez Paint şi m-am jucat un pic. În final mi-a ieşit un desen cu pisici, care era inspirat din melodia mea preferată de la elefantii bizarri! „Dark Kitties staring at the wall,/Watching people’s pictures long time gooone,/ You got to see more/ You got to watch them all. I see them coming/I see them coming up the wall/ I see them climbing, /I see them climbing up the wall/ Ooh-uh..Oooh-uu!” Şi eu mă codeam şi mă fîstîceam, deşi nici eu nu prea ştiam de ce! Pînă la urmă sora mea cea mai mare îmi propune să le trimită celor din trupă desenul făcut de mine. Eu, încăpăţînată ca deobicei, am refuzat! Pînă la urmă m-am înduioşat şi mi-am dat seama ce vreau şi le-am trimis chiar eu un mail foarte dubios, primul meu fan mail, prin care le spuneam cît de mult îi admir şi eram destul de penibilă pentru că făceam glume la fiecare pas din scrisoare, doar că nu-mi ieşeau prea bine! (Închipuiţi-vă că mă caracterizasem drept Thorin, din Stăpînul Inelelor, un pitic care se chinuia să scrie şi care stătea la celălalt capăt al oraşului. Oare de ce? Nu mă întrebaţi pe mine, întrebaţi-l pe pitic! )

Pînă la urmă mi-am luat inima în dinţi după zile întregi de ...editare şi le-am trimis desenul şi scrisoarea! Am rămas într-un super suspans zile întregi, pînă mi-au răspuns şi mie! Iar răspunsul a fost scurt, că de, era şi primul lor fan-mail! Dar mare mi-a fost mirarea cînd am văzut peste juma’ de oră şi un mail cu un interview cu ei din vară!

Eram în total extaz şi cea mai veselă persoană de pe faţa Planetei! Vă închipuiţi cît de tare i-am innebunit pe ai mei după asta! Darămite pe prieteni, ca şi pe surori!

Şi ca fan întru totul înfocat, mi-am scos în prima zi de şcoală uniforma stimatului domn Vlahuţă,si m-am apucat să-mi mi ţi-l aranjez frumos pe domnu’. I-am făcut şi L şi E de la El e Limax...Liceul mEu şi cîte-un S de la OxyS(-moron..) şi-am scris si Elephants corect si un Bizzarres cu un z tăiat...şi am pictat şi-un elefant mic pe burtă..

La şcoală, normal că majoritatea copiilor făceau mişto de mine că sunt înnebunită după un grup de elefanţi, dar din fericire mai aveam şi gaşca mea de prieteni care mă admirau pentru...prea marele har al meu de a picta frumos...da...mă rog!

A urmat o perioadă grea pentru mine, cînd vedeam cîte concerte au Les Elephants şi nulitatea supremă de concerte aflată pe calendarul meu. Septembrie..octombrie.. şi în sfîrşit şi noiembrie! Luna aia s-a nimerit că a dat Dumnezeu pînă la urmă să poată şi una din surorile mele să mă ia pe aripile vîntului la un concert. Şapte noiembrie a fost o zi vitală pentru mine! Ţin minte şi acum că avusesem o zi cam proastă pentru că era vineri şi aveam un program sucit rău cu ultimele ore: romînă, sport( bine că-s scutităă! cu genunchii, v-am spus) şi după aia, ultima oră de romînă pînă la 7:30 după-masa. Dar, avînd în vedere că urma să fac şi o ora de geografie şi să merg pe seară la cursurile de teatru şi să merg la concert în noaptea aia, supărările îmi trecuseră complet! Păcat totuşi că nu mai fac teatru... Îmi mai înveselea săptămîna.

Şi uite aşa, după orele de teatru am pornit-o şi eu spre Club Control în Romană, să mă întîlnesc cu sora mea şi cu renumita actriţă Ana. Iar, din fericire, fanii aştia mai timpurii sunt în general ceva mai norocoşi decît alţii; ca mine, aşa, care am avut mare succes cu marea actriţă Ana în a juca o piesă, piesa făcutului cunoşinţă cu Ştef şi cu la-fel-de-renumita dar şi studenta UNATC-ului prietena lui Ştefan, Graţiela. Iar eu, cu două actriţe şi un elefant, am reuşit să fac pînă una-alta cunoştinţă şi cu Proka înainte de concert.

Dar marele meu şoc a fost cînd mi s-a spus în faţă ce mult a fost admirat desenul meu cu piscile negre după melodia Dark Kittie, care, trebuie să vă atrag atenţia, nu e deloc satanistă! Şi mi s-a propus să mai fac pentru trupă desene, că poate atunci cînd scot şi ei primul lor videoclip, să fie şi desenele mele pe acolo.

Să încerc să scurtez acum, că aproape mi-l inchipui pe fiecare dintre voi cum mai că adoarme în autobuz cu somnorosu-i cap pe geam, unde-i rece, iar eu n-aş vrea să vă treziţi înfriguraţi!

Pe scurt, în oboseala mea supremă – şi a surorii mele, dar şi a marii-actriţe Ana şi a prietenilor noştri săltăreţi şi veseli, muzica ne-a trezit şi pe noi din autobuz şi ne-a pus pe picioare şi ... pe dansat! Poze artistice am facut şi eu, fără bliţ, vasăzică mi-au ieşit nişte fantome ...foarte bizare în poze şi aproape vedeai sunetul muzicii în atomsferă!

Ei bine, aici vine partea mea preferată din poveste, cînd brusc l-am auzit pe Stefan:

„Iar urmatoarea melodie i-o dedicăm fanei noastre cea mai înfocată, care ne-a făcut un desen, care reprezintă prima strofă din următoarea melodie! Şi o cheamă.... Ileaaanaaa!!”, iar întreaga sală a izbucnit în aplauze, iar Nae, revoltat, a declarat într-un cuvînt mai abstract ( Incomplet!), că Ştefan greşise, că de fapt desenul era din primele două strofe! Ceea ce e adevărat!

Una din colegele mele susţine că m-a auzit în înregistratea de pe youtube urlînd „Da,da,da..he..” deşi eu ţin minte că am urlat „merci”şi am început sa dansez de data asta muult mai fericită şi de asemenea am început să şi cînt fals şi absolut groaznic, deşi prea entuziasmată fiind ca să-mi mai pese! Dacă ţin minte bine, ştiu că am calcat foarte multă lume pe picioare şi că se cam uitau şi alţii urît la mine pentru că dansam (??).

Vă zic eu că a fost absolut genial! Bis-ul a fost cerut, bisul a fost acordat! Ugly Ballerina şi Dancing Shoes ne-au mai acordat o şansă să dansăm.

După concert, marea actriţă Ana a ştiut să mă tragă de mînecă şi să-mi spună să iau tricoul să merg la autografe, căci fusesem oricum anunţată înainte de concert de Ştefan că trebuie să vin la ei după. Şi aşa m-am dus eu cu super-uniforma în stil Vlahuţă şi am reuşit pentru prima oară să dau pe spate nişte oameni pe care nu-i cunoşteam prea bine. Ştefan mi-a scris mare pe spate „ Pentru Ileana Cosînzeana Bizara”, Proka s-a grăbit şi a scris „Proka” mic pe spate, înainte să se uite la tricou, după care a văzut şi el altarul elefanţilor pe-un tricou; Claudiu şi-a expus părerea literalmente, scriind „F. F. TARE – BEST FAN EVER” şi.. cred că m-a desenat pe mine! După care s-a semnat şi Mihai care a scris „Muuult mai faaaaaain” , iar ultimul, dar nu şi cel din urmă, s-a semnat şi Nae care m-a primit cu braţele deschise şi uimit, zicînd:

„Aaa, tu trebuie să fii Ileana!De pe myspace!Eşti foarte foarte tare! Îmi plac mesajele tale mult de tot!”

Vă închipuiţi că eu, ca deobicei, eram cel mai aspru critic al meu si l-am întrebat dacă nu i se păreau un pic prea stupide mesajele! Dar răspunsul a fost negativ! Ha!

Cum ziceam, Nae s-a semnat scurt şi la obiect: NAE X. Mie îmi place să mă gîndesc că s-a semnat aşa, printre altele pe faţă, pentru că îmi aduce aminte de vremea cînd îi plăcea să nu-şi spună numele, şi să fie domnul Nume Aleatoriu.

Wharanight!Wharashow!

Pînă una alta mă gîndesc şi că vă plictisesc. Vreţi să vă spun cît de timidă sunt defapt? Bine, poate că nu vreţi. Dar avînd în vedere că tot eu sunt şefa pe aici, am să vă povestesc. ( Nu, boss, tu doar ai publicat, eu am scris! )

După concertul cu autografele eu am rămas acasă să învăţ pentru tezele unice la mate şi romînă. Şi cu greu mi-a venit să-mi cred ochilor cînd am văzut că elefanţii aveau concert exact cu o seară înainte de teza la mate. Eram absolut distrusă! Dar am avut un mare noroc să văd că exact după teza mea mai avea loc un mini-concert în cadrul festivalului de cinematografie la Cinema Studio. Aşa că după teză eu am pornit spre Romană din nou. De data asta cînd am intrat în cinema i-am văzut pe Ştef şi Mihai inspectînd desenele şi pozele studenţilor de la UNATC. Şi aici vine dovada că sunt incredibil de timidă. Am trecut pe lîngă oamenii în cauză şi pur şi simplu nu am putut să deschid gura să salut, probabil pentru că mă speria liniştea mormîntală din hol. Bine, adevărul este că am venit cu o prietenă de-a mea, care şi-a chemat şi ea prietenii, care se purtau absolut groaznic şi printre altele mă simţeam destul de penibil. Totuşi, tocmai cînd eram eu mai disperată că umilul meu cadou despre care o să vă povestesc mai încolo nu era gata şi concertul nu mai începea şi eu aş mai fi avut un program la ora 7, cînd am deschis uşa să intru în sala cinematografului, hopa a ieşit şi Claudiu, care, spre surprinderea mea, m-a recunoscut ! Un lucru pozitiv care m-a bucurat foarte mult.

Ştiţi, probabil că voi credeţi că asta e o obsesie, dar eu nu cred că e aşa, chit că am mai făcut eu un lucru dubios: Pentru fiecare elefant în parte am pictat o scoică, pe o parte cu un elefant cîntînd la instrumentul său ca membru al trupei, iar pe dos cu o imagine inspirată din melodiile lor. Toate făcute cu acul şi aranjate zile întregi! Ţin minte că tocmai o stricasem pe cea a lui Nae, pentru că pusesem prea multă apă în acrilice şi albastrul lua culori dubioase, şi din cauza asta chiar mi-a ieşit ce vroiam să iasă, o explozie de tun! Asta o spun ca să-mi mai iau o piatră de pe inimă, că eu de fapt nu-s aşa de artistă şi nu am trucuri pe mînecă să pot produce fum într-un desen! Şi ştiţi ce generoşi au fost elefanţii? Mi-au pozat fiecare scoică în parte şi le-au pus pe net, ca şi pe desenul cu Dark Kittie, iar un album întreg de Fan Artwork pe myspace-ul lor e al meu !

Iar deestul de curînd a fost un concert în renumita Lăptărie a lui Enache, unde au cîntat Les Elephants Bizarres toată noaptea numai ei, şi am apărut şi eu din nou pe acolo, fiind de data asta salutată de pe scenă din senin de Ştefan... Închipuiţi-vă că tocmai vă opreaţi din dansat după o melodie şi momentul următor solistul îţi face cu mîna şi zice: „Bine aţi venit şi ne bucurăm că aţi ajuns astă seară; noi suntem Les Elephants Bizarres şi am venit să vă mai dezmorţim picioarele dacă putem! Şi salut, Ileana!”. Cum e să se urle salutari spre tine aşa? E, e bine, nu? Dar să se uite întreaga sală cum faci tu reverenţe spre scenă, pentru a răspunde la salut ? Vedeţi ce bine e să te împrieteneşti cu o trupă? Şi probabil v-aţi închipuit că şi de data asta mi s-a dedicat Dark Kitties, doar trecuseră.. cîte luni? Patru luni bune de cînd mai comunicasem live scenă-public cu ei. Şi cînd mă gîndesc că mai eram şi atît de aproape de scenă, încît aproape puteai spune că dansam cu trupa! Uhuuuu!! Aaa, încă o noapte genială...

Şi cred că vă las aşa plictisiţi sau încîntaţi de povestea mea.. Vorba unui prieten de-al surorilor mele: „Eu am 21 de ani şi nu mi s-a dedicat nici măcar o melodie, iar tu ai 13 şi deja ai fost salutată de pe scenă şi ţi s-au dedicat două melodii! Hmm..adolescenţii ăştia!”

Da,eu scriu mult,multe prostii, dar ..nu...sunt de neoprit!
*Facand reverente* Au revoir!