Prinde-mă dacă mă poţi vedea că am călcat pe linii ! :P
Io-te c-a venit timpul să vă desenez şi eu ceva în colţul ista de ziar, nu numai voi !!! Hopa, am uitat că m-am tehnologizat ... scriu la computer. Da, păi, să dansez pe tastatură cu noii mei balerini cu clopoţei de viperă. Las’ că seamănă ! Merge ş-aşa.
Probabil vă întrebaţi de ce în numele Moşului Dan-An-Pan am venit aici fără un alt Moş Tehno sau Rap ca voi. Ei, bine, de vreţi ori nu, m-am hotărît să împart informaţii despre obiceiurile copilăriei, personale într-o măsură mai mică sau mai mare, ca pe feliile de tort la ziua Anei şi a Dianei. Sper că n-o să-şi piardă din farmec amintirile acestea, fiind disipate pe paginile astea în casele fiecăruia, pe toate străzile, la toate chioşcurile ...
Şi de ce tocmai eu ? Tocmai pentru că sunt mai „fresh”, aşa cum se spune zilili ăstea !!! (închipuiţi-vă că vocea din capul vostru care vă povesteşte ce citiţi se transformă într-o băbuţă cu voce tremurîndă, supărată că nu ştie să schimbe canalul la tembelizor).
Mai ţineţi minte măcar vreun joc din tinereţea-ntîi ? Hai, toţi aveam grijă să nu călcăm pe linii cînd venea vorba de străzi pavate cu pătrăţele, iar dacă aveam să călcăm, aia era ! Eu cel puţin aş fi fost detronată, iar Lumea Cheie în care trăiam eu pe atunci m-ar fi dat afară. Acum începeţi să vă mai amintiţi ? Nu ? Păi, atunci să vă mai scriu aici de alte lucruri des întîlnite. În autobuz, pe stradă, în vizită şi mai ales la mare, regula era să nu îmi prindă nimeni privirea ! Ştiam eu cum trebuie să întorc capul, simţeam cînd are de gînd orice om să se uite în direcţia mea, iar în momentul următor nimeni nici măcar nu ştia că mă uitasem în direcţia sa. Mai tîrziu, am constatat că e mult mai uşor să-mi folosesc doar ochii. Dar nu era aşa de palpitant, aşa că am continuat să-mi folosesc capul ! Şi totuşi, mă miră cum zilele astea, toţi copii din autobuze stau cu nasul lipit de geam şi ignoră orice pisicuţă de toate culorile care fuge pe acolo, sau îşi analizează unghiile în timp ce apare şi un cîine care o latră pe pisicuţă, şi zboară, pe bune, prin autobuz după sărmana ! Nu glumesc ! Am văzut aşa ceva, iar copilaşul, Dumnezeu să-i dea curiozitate, îşi rodea unghiile cu zîmbetul pînă la urechea stîngă ! Adică, ăsta e comportament de diavol mic, vesel non-stop, hiperactiv şi amuzant ? Doamne fereşte !
Da’ să revenim la subiect – şi predicat –. Cine a mai avut obiceiuri de călătorie cu maşina ? Jocul meu preferat era „Pretty Eyes”, care n-avea nici o legătură cu ochii tăi sau ai mei. Eu stateam întinsă pe bancheta din spate a maşinii familiei si mă uitam pe sus să văd ce maşini veneau înspre noi, iar în funcţie de forma farurilor, erau orcşi sau elfi. Eu eram elf, desigur ! Daciile berline, cu farurile lor mari şi sincere, erau de partea mea. Renault Clio-urile, de asemenea, că parcă-mi zîmbeau, şi nu mă pricep la maşini, şi nici atunci nu mă pricepeam pe atunci, dar pot să spun că Mercedesurile aveau farurile în jos, iar mie mi-era groază de ele. Ele erau cele mai rele, împreună cu dita mai camioanele, care întotdeauna mă prindeau pentru că erau mai înalte decît maşinuţa în care mă aflam eu.
Nu numai eu îmi mai amintesc toate acestea, colegii mei ţin minte multe, şi pun pariu că măcar la sfîrşitul articolului o să vă minunaţi de cîte făceaţi în copilărie şi voi ! Betty, fosta mea colegă de bancă din clasa a II-a, avea mania de a sări în fiecare baltă din drumul ei de la grădiniţă spre casă (şi să vă spun un secret, făcea asta inclusiv la şcoală... ! ) Şi mai făcea ceva foarte amuzant pe cînd mai avea părul lung: În timp ce învăţa, îşi făcea codiţe împletite de plictiseală, că, na, cui îi place să înveţe singur acasă ? Betty mi-a mai scris aici şi cum că îi plăceau foarte mult baloanele ... Asta îmi aduce aminte de jocul meu cu Nelson, oricare balon pe care puneam mîna, de îl legam cu o sfoară, îi vorbeam în engleză şi îl mustram că merge pe jos unde se va sparge. Dar, din păcate, oricum îl spărgeam în nişte spini din biblioteca din sufragerie, pusă foarte sus, pe un raft la care nici măcar nu ajungeam. A, şi asta îmi aduce aminte de o altă regulă pe care o aveam cînd stăteam acasă. Trebuia să merg pe vîrfuri, nu ca să evit s-o trezesc pe sor-mea sau ca să nu mă audă părinţii, ci pur şi simplu de voie. Iar dacă îmi pierdeam echilibrul o secundă, şi puneam călcîiul jos, mai trebuia să merg pe vîrfuri încă o oră.
Nu numai romînii au obiceiuri copilăreşti. Mi-am rugat un prieten, doctor serios de tot, din America, să-mi scrie şi el despre obsesiile lui din copilărie. Şi Patrick a fost aşa de amuzat de idee, încît uite ce chestii mişto mi-s trimes ! Nici măcar nu-mi vine să mă bag, că-s prea bine scrise, aşa că le-aş traduce direct ! Dar probabil nu mă voi putea abţine să nu mă bag măcar atîtica ... a devenit deja un obicei al meu.
- „Niciodată, dar absolut niciodată nu îmi lăsam mâinile sau picioarele să-mi atîrne peste marginea patului ! Mi-era o groază nebună de monstrul de sub pat, care avea să mă tragă în adîncuri.” Iar Patrick nici măcar nu prinsese episodul acela cu The Boogie Man din The Powerpuff Girls de pe Cartoon Network. Acum 40 de ani nu existau decît Loony Tunes. „După care, peste o vreme, mi-am dat seama că monstrul din dulap era acolo să mă apere de cel de sub pat, aşa că totul a mers de la sine !”
- „Toată lumea îşi tundea gazonul în linii drepte, aşa că eu îl tundeam pe al nostru un cercuri perfecte.”
- „Îmi mîncam mai întîi legumele, iar carnea o lăsam la urmă, pentru a o savura pe ea şi numai pe ea!” Asta îmi aminteşte de unul din primele mele obiceiuri. Cînd mama cumpăra bomboane, eu furam cîte 2-3 şi le ascundeam într-un sertar din camera mea, al mamei defapt, în care nu umbla nimeni niciodată. În fiecare zi luam cîte o muşcatură muniiiiisculă. Sigur, n-a mai ţinut cînd i-am spus surorii mele unde îmi ţineam proviziile.
- „Dacă deschideam uşa cu mîna stîngă, tot cu stînga trebuia s-o închid. Aceeaşi regulă i se aplica şi mîinii drepte !”. Nu cumva făceaţi şi voi aşa ?
-„Întotdeauna am crezut că profii trăiesc la şcoală.” Şi eu, si eu ! -„Nu puteam lăsa telefonul să sune de mai mult de trei ori. Trebuia să răspund înainte să sune a patra oară.”
Cred că pot încheia zburdalnică precum fac întotdeauna, nu numai pentru că sunt sigură că mi-am făcut datoria, dar şi pentru că încalc limita de cuvin - Ileana (BI)ZIRRA, clasa ixulescu intr-o scoala proasta.
Official link on tah internets: http://dilemaveche.ro/sectiune/dilematix/articol/atentie-la-monstrul-de-sub-pat
