Nu mai există un stil specific Bucureştiului. Am ajuns precum America: o salată compusă din toate trendurile, fără vreun bob de mazăre remarcat.
Prin ultimii doi ani ai mileniului trecut cel mai des îi călcam pe picior din greşeală în metrou pe emoizi, dar anul ăsta parcă cel mai des mă împiedic de pipiţe şi oameni de afaceri ... !
Pipiţele nu sunt ceva de domeniul mileniului ăstuia la noi, ci o gripă care a răzbit puternic în ultimii patru ani, avînd drept simboluri prinţesicile ta-tii, vopsite blond ori roz, care îşi petrec jumătate din timp la Mall Băneasa – „E cel mai mare din Europa, fată !” – cumpărînd orice pereche de blugi coloraţi, cu cît mai mult sclipici şi farmece, curele mari de piele cu diamante false care te orbesc în tramvai; bluze foarte stîmte pe trup şi ele cu cît de multe zorzoane posibile, bolerouri cu imitaţii de piele de leopard. Aceste prinţesici se balansează puternic pe toace de doisprezece centimetrii ţuguiate şi subţiri ca firul de păr. Probabil că ar fi de o sută de ori mai bine dacă domnişoarele acestea nu şi-ar lăsa la vedere anumite părţi ale cursului inferior şi mijlociu al şinei spinării. Le auzi trăncănind despre noile telefoane Samsung, glisante, aurite, pe care le-au primit de la tăticul. Piţipoancele au feţe mititele, dar guri uriaşe, iar dacă le greşeşti cu ceva, te trezeşti în centrul unui tsunami de înjurături care mai de care mai inovatoare. Domnul să te ferească să îi tai calea cînd se coboară din tramvai !
Cel mai adesea, piţipoancele sunt însoţite de un grup de masculi feroce cu geci negre foarte strînse pe torace, blugi cu rupturi şi sclipici masculin, se spune, tenişi Nike sau Adidas originali, negri sau albi, lanţuri masive de aur şi argint, ascultînd Guţă şi Hruşcă la maxim la difuzorul telefoanelor de fiţe prin autobuze. Ei, cocalarii, te fluieră pe stradă, iar dacă ai nenorocul să te întorci cu faţa spre ei, primeşti o replică precum: „Hei, tu, Harry Potter, da, tu ! Ce medie ai la română de nu ştii să vorbeşti, mă, Olar Păros ?”.
Oamenii obişnuiţi care nu caută să se diferenţieze de ceilalţi se mulţumesc majoritatea cu o pereche clasică de blugi de la orice magazin semi cunoscut sau de la second-handuri. Pot spune că orice hanorac vişiniu, gri cu pătrăţele sau albastru cu alte forme geometrice şi o jachetă de orice culoare sunt fix ce se poartă, de la 4 ani la 30. După aceea se căsătoresc şi sunt manipulaţi de consoartă.
În continuare se remarcă rockerii adevăraţi, superficiali sau în curs de dezvoltare. De cinci ani de zile eşti în trend dacă ştii să mînuieşti o chitară, mai ales dacă e un fender electric.Uite aşa s-a dezvoltat tipul rockeriţei superficiale care ştie cea mai simplă melodie, „Wish You Were Here” a trupei rock britanice Pink Floyd. Ele poartă cel mai adesea tricouri originale de sute de euro cu trupele AC/DC Metallica sau cu Jim Morrison, fără măcar să ştie diferenţa între Led Zeppelin şi Green Day, aceasta din urmă fiind o trupă punk, ce este adesea asemuită cu Red Hot Chilli Peppers şi Coldplay, o trupă specifică generaţiei emo.
Rockerii adevăraţi sunt foarte retraşi, din cîte am observat eu, şi foarte puţin sociabili. Preferă haine sumbre, paltoane negre, lungi iarna, au tunsori exacte sau complet dezordonate, cu plete rebele şi bocanci, de cele mai multe ori, şi ei poartă tricouri originale, dar nu neapărat cu Grateful Dead sau Queen, ci şi cu poantele designerului Alexander Timofeev sau ale lui Paul Dean.
Punkiştii sunt deseori încurcaţi cu cei emo, punk-ul stînd la baza fenomenului. Ei poartă blugi rupţi cu un lanţ sau două, brăţări cu ţepi şi capete de mort, adidaşi sau tricouri Ed Hardy, se machiază cu dermatograf foarte accentuat, au poate şi o creastă colorată în cap şi maieuri prin care îşi arată muşchii.
Emoleţii sunt leiţi aproape, dar nu ai să-i vezi pe ei cu o coamă de cocoş, ci cu o pleată peste ochiul drept, dreaptă, neagră dacă se poate, poartă mai des blugi negri, mai rar maieuri, dar cu siguranţă sunt 80% in doliu şi îţi vorbesc cu jumătate de gură.
Încă mai există şi hip-hoperii, care poartă blugi largi, maieuri albe extrem de lungi, şepci cu dosul, bling-bling-uri şi te salută cu „Yo, ma man!”.
Stilul hippie nu a murit niciodată complet, iar în ultimii doi ani din ce în ce mai multă lume a început să se exprime. Din păcate, fiind mai nou mult la modă, a apărut şi tipul superficial care ştie numai „We All Live in a Yellow Submarine” de la Beatles şi poartă aiureli de toate culorile. Mai există genul hippie-ului bogat, ceea ce este un oxymoron, dacă nu vă e cu supărare, ce poartă fuste lucrate de Anne Klein de la The Little Groovy Hippie Shop sau Zara, în acelaşi timp şi o pereche de pantaloni de pînză vişinie, trei cămăşi fluturînde, toate cumpărate cu sute de milioane, numai in speranţa de a fi observat(ă), în cele mai multe cazuri. Mai există totuşi hippie adevăraţi, care chiar nu sunt materialişti, se îmbracă aşa cum dă Domnul frecvent, sunt visători, îşi lasă plete complet nebune în valuri şi sunt paşnici.
Cu acestea spuse, cred că pot încheia călătoria prin Bucureştiul nostru american.
Ileana Zirra, redactor colaborator Dilematix, clasa a VIII-a B, intr-un liceu din ce in ce mai mizerabil.
