Christmas presents - part 1 sau Împiedicata căzută din pom, Care aşa îşi rătăceşte şi ultimul neuron.

Anul ăsta m-am chinuit să fac câteva cadouri de Crăciun, da-s foarte dezamăgită că nu mi-au prea ieşit and I feel as if nobody really liked them :( And that they were just being polite. Well, hope it's just my imagination.

No. 1 - Ali's present

No. 2 - Dana's present

Strawberry Fields Forever, see? Plouă cu căpşune!

No. 3 (ăsta e şi-un blog mega ok) - Cerceii Ilincăi

Da, nu mai sunt în stare să fac o poză calumea. My little snowmen :)

No. 4 - Medalionul don'şoarei Burnichi Senior

No. 5 - Cadou' lu' don Pencea De Marco :P

Căruia sper că i-a plăcut oaia către oaie. Întru memoria părului tuns, de care îi e ruşine acuma. Cadoul original avea un picior rupt, dar a fost doftoricit.

No. 6 - Last but not at all least - Antonia YMCA!!! Roooz!

De fapt nu mă pricep aşa mult la omuleţi, but I try. Îi mai făcusem şi lui Mihai de ziua lui un Mihai care preda ceva smart-ass, dar nu am apucat să-l fotografiez.

Câteva îmi lipsesc, n-am apucat să le pozez pe toate pe care le-am dat. Mai făcusem un set de chestii de pus la gât cu un pian şi un medlion cu un violoncel si o vioară.

Şi totuşi, bag şi-o poezie:

Împiedicata căzută din pom,

Care aşa îşi rătăceşte şi ultimul neuron!

Mi s-a rătăcit şi ultimul neuron,

Simt că mai am o şansă să-l găsesc;

Dacă mă voi sui într-un pom,

Poate că totuşi îl zăresc!

Bine, de vină tot tu eşti,

Aşa că de ce nu te pedepseşti?

Pentru că dacă am să mă ocup eu...

S-ar putea să-ţi vină destul de greu

A doua zi să te simţi normal

Mai ales că-i după bal...

Eu nu m-am putut abţine

Şi-am izbucnit într-un râs infernal

Când încă mai eram la bal.

Şi ghici ce? N-a fost chiar de bine!

Cineva a crezut că râd de el,

Eu nu puteam să-i spun adevăratul motiv,

So I asked him if the name "Bill" rang a bell,

Am luat-o la fugă, dar m-am împiedicat de tiv,

Evident c-am dat cu nasul de podea,

Iar tipul mi-a spus că-s cam rea.

Eu ce era să-i mai spun?

I-am cerut numărul de telefon

Şi i-am promis că am să-l sun,

Dar a dispărut numărul lui şi acel bon.

Până una, alta, multe n-am ratat,

Atâta timp cât el nu mai e supărat,

Eu voi rămâne fericită

Şi chiar destul de mulţumită.

Dincolo de ușa aluminată

Ştiţi unde scriu eu acest articol? La Tîrgul de Carte „Gaudeamus“. Mă aflu la o măsuţă neagră, pătrată, între nouă pereţi, da, sînt în mai multe cămăruţe. Iar în ele se află desene poate pentru copii, superb pictate şi lucrate. Iar în afara cămăruţelor, vis-à-vis, e un stand de dulciuri de unde mi-am procurat nişte ciocolată de casă (nu, nu de acasă). Şi sînt înconjurată de tot felul de cărţi, dar din standuri diferite. Şi da, e prea multă lume pe la cărţi, aşa că eu m-am retras aici, între desene. Nu mă pot abţine să nu mă izolez într-un centru al desenelor, cu Dave Matthews Band în urechi, şi să văd copii de 12 ani alergînd cu şireturile desfăcute. E comic.

Iar toată vorbăria asta despre locul perfect în care mă aflu îmi aminteşte de un alt loc în care l-am dus de mînuţă pe Dilematix, frăţiorul meu mai mic, la ultimul nostru eveniment. Stai, stai! Un copil de 6 anişori cu hanorac AC/DC a trecut pe lîngă standul de dulciuri şi a făcut o mutră dezgustată cînd a zărit un ou mare, roz. Tipul ăsta o să ajungă un dur!

OK, de această dată vă voi povesti exact cum a fost cu Dilematix la Buzău. Of, dar mi-e imposibil să mă concentrez! E un băieţel care dă ture pe lîngă mine de vreo cinci minute!

Data trecută cînd a ieşit Dilematix în lume (şi pe piaţă), ne-am gîndit să le facem o vizită scriitorilor de la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu“ din Buzău, pentru că ne-au fost mereu loiali şi prea energici şi-aşa. După un drum care pe mine m-a exasperat, fiind trezită din somn prematur şi foarte stresată de şcoală, am ajuns la Buzău.

În holul de la intrare al şcolii se afla comitetul de primire, amuzant, aşa, simpatic. Aveau şi flori, pe bune! Ne-au pus să străbatem un drum pînă la o uşă acoperită cu o folie imensă de aluminiu. Şi s-au trezit să mă pună tocmai pe mine să joc rolul reprezentantului Dilematix şi să trec prin uşa aceea de basm. A fost chiar hazliu, am intrat cu mîinile întinse, de parcă ar fi fost primul ceas al dimineţii, şi am dărîmat uşa cu folie de aluminiu! Bam! Şi m-am văzut înconjurată din toaaaate părţile de zeci, sute, poate chiar miliarde de copii, dilematici ori ba. Erau acolo şi mă copleşeau! Recunosc că m-am cam speriat un pic, dar am fost un V.I.P. în momentul ăla, o ştiam şi eram mîndră! M-au poftit pe scenă. Ce, era să refuz? Aşa cum în vizită la prietenul meu cel mai bun nu pot refuza masa de seară, dacă mă apucă orele tîrzii la o discuţie aprinsă despre noua lui piesă compusă în Guitar Pro, nici acum nu aveam scăpare. Doamne, ce ciudat mă simţeam că aveam o sală imensă de copii la picioarele mele... m-am gîndit la întrebarea aia din albumul Don Quijote al Adei Milea: „Era lumea prea mare sau... erau picioarele murdare?“.

Eu poate m-am uitat nedumerită într-o mare măsură, am stat ca o stană de piatră la masă şi i-am şuşotit ce-am putut Adinei, coordonatoarea şi inventatoarea revistei. Dar ah, era microfonul în faţă şi am fost extrem de precaută, ca nu cumva să se audă ce planuri făceam noi acolo. Pînă la urmă, am luat decizia de moment cum că eu aş fi surioara lui Dilematix, oficial. Adina nu era întocmai mulţumită, dat fiind că i se spunea mama lui Dilematix şi se simţea bătrînă şi ramolită, ceea ce eu declar cu cea mai mare tărie sufletească drept ireal, iraţional şi absurd! Ea şi-a acceptat rolul cu muuultă vreme în urmă, dar preferă să nu i se reamintească mereu, aşadar a povestit, la rîndul ei, cum s-a născut mica noastră bufniţă, iar eu am povestit cum a venit rupt de oboseală într-o după-amiază Dile la mine, să-mi ceară ajutorul la ziar, cînd a văzut că e copleşit de prea multe texte, deşi el mereu a considerat că se descurcă singur, atîta doar, fusese îngîmfat şi solitar pînă acum doi ani. Între timp a crescut şi i-a venit mintea la cap.

După ce i-am plictisit pe copiii din sală cu vieţile nebune pe care le ducem cu îndîrjire de cînd s-a înfăptuit Big-bang-ul, l-am ridicat de la masă pe Mihai, actorul nostru preferat (care s-a tuns!!!!), ce a pornit nişte jocuri de teatru-sport (eu le-aş numi teatru-stop) cu cine avea mai mult curaj să urce pe scenă şi să aibă lumea la bocanci sau balerini. Şi nu mulţi erau aşa bravi, aşa că îi mai felicităm o dată pe muschetarii noştri de la Buzău. S-a nimerit ca tocmai scriitorii dilematici să vină să se joace cu Mihai „la înălţime“. Poate că unii dintre voi ştiţi... sau vă puteţi imagina ce înseamnă jocurile astea (dacă nu, veniţi la următoarele evenimente!). Oana, spre exemplu, avea un iPhone în mînă şi-l folosea pe post de spatulă pentru spaghetti. Stop! Matei îi luă iPhone-ul din mînă Oanei, se aşeză în poziţia în care era ea şi-l folosi drept aparat de bărbierit. Evident, toate acestea provocau înzecit rîsul în sală. Ce v-aş mai povesti cu drag? Desigur, toţi curajoşii primeau o cărticică şi o diplomă scrisă chiar de sora lui Dilematix, adică de mine! Bufniţa dormea, era mijlocul zilei, iar cu tonţii ştim că bufniţele sînt treze noaptea în special, iar a noastră e o mare fană a somnului.

Totuşi, nu impresia mea contează prea mult, pentru că evenimentul era organizat tocmai pentru loialii noştri buzoieni, pe care – dacă îmi permiteţi – îi voi porecli buzzzzăii noştri. Eu v-am spus ce bine m-am simţit eu, iar acum vă las să citiţi şi ce impresii au copiii de la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu“ din Buzău. Aş mai adăuga că Dilematix a început să semene din ce în ce mai mult cu Moş Crăciun, pentru că e o bufniţă prea rotofeie, roşie şi au început să-i iasă peri albi de cînd se supără pe noile gadget-uri la care nu se pricepe. Bine, dacă ar fi să mă iau un piculeţ de frăţiorul meu mai mic, aş spune că are o burtă „de bere“ de la cît se semnează cu Salutare şi frăţie, Ne vedem la berărie! (la finalul mesajelor pe care le trimite pe mail, drept răspuns la mesajele voastre), dar eu trebuie să am grijă de el, plus că ştiu că e un mare mincinos!

Da, a mai iesit un numar de Dilematix, de muuult de toooooooot, pe 2 decembrie.

http://www.dilemaveche.ro/sectiune/dilematix/articol/dincolo-u-aluminata

Teapots are pretty

Azi, când mi-am umplut a treia cană de ceai, am simţit că l-am ars. Imposibil, nu? Adică, hai să fim serioşi, cine e în stare să ardă un apă?? Dară în familia Zirra totul este posibil, mai ales că e un turn Babel pe-aici şi-aşa! Matei a umplut trei ceainice cu iasomie azi şi nici n-am mai avut poftă de mâncare, aşa de bun e ceaiul ăla, iar asta vine de la o fetişcană care de la 3 ani a declarat război ceaiurilor care nu erau de lămâie făcute de mama!

Ma favourite teapot, luat de la M.Ţ.R. de mărţişor

Îmi vine să folosesc muuuulte clişee întrucât azi am teză la română şi nu mai pot să învăţ. Am să mai citesc în autobuz schiţa lui Caragiale, Urgent, ca să am exemple şi prostii, în cazul în care nu ne dă text la prima vedere, ceea ce-mi doresc eu. V-am spus vreodată cât de mult îmi iubesc profa de română? V-am spus vreodată că, deşi sunt la real, materia mea preferată rămâne româna, dintr-a 5-a? Dar, ah, vai, Plohi for the wiiiiiin!!!!!

Oki-doks, pentru că life goes on şi Eli are dreptate, nu mă pot rezuma la o singură limbă (sorry),

Salutare şi frăţie,

Ne vedem la berărie!!

Ileana BiZirra :P

Dilematix şi frunze blocate de molecule cristline

Okie-doks! Veşti bune, veşti proaste? Hai cu alea bune, ca să rămânem dezamăgiţi şi să ne bucurăm mai mult atunci când ne sare o altă veste bună în cale!

A ieşit Dilematix ieri, pe 2 decembrie, numărul de iarnă, e cu îngeri beţivi şi aripi care iau foc, e un mare haos, dar nu pot spune ca nu m-am ţinut de burtă de vreo 3 ori!

Iară mâine la orele 11 ale dimineţii ne vedem în Letters Bar (Calea Plevnei nr 27) sa facemun mega eveniment Dilematix cu toţi cei care au chef de premii şi prostii fondatoare de bucurii!

Alte veşti bune? Nu mai am :(

Proaste am o droaie, dar n-aş vrea să vă împui capul şi şi aşa sunt lipsită de haz când sunt o sadică, plus că voi nu daţi doi bani, ce, mă ştiţi pe mine prea bine? Aşa, doi-trei cititori, da' cam atat.

Pentru că Ilinca doarme şi, apoi, din câte ştiu, merge păn' la un doftor, îi urez baftă aici, pentru că nu vreau s-o trezesc cu un mesaj şi aseară nu am textuit-o tot aşa, pentru că nu era online şi am crezut că face nana.

Dormiţi adunaţi, pentru că a venit frigul şi, cel puţin mie, mi-au oprit azi gazele! E nasol, vă zic sincer.

Ah, dar ce-mi place să văd câte o frunză îngheţată, ce-mi place iarba îngheţată, ce mă omor după florile blocate ăn gheaţă, mai ales alea vişinii puternic! Dar nu mai am timp să-mi spulber pe-aciulea visurile legate de iarnă, tre' să fug la treabă.

P.S. COOL!!! Diseara ne vedem în Lăptăria lui Enache la un concert biyar cu Les Elephants Bizarres! It shall rock your soul! Also:

To be cool, be a weirdo first!

The Cockroach-Păun!

Cu două zile după publicarea postului din urmă, au început să sape minerii de pitici de pe creierul meu şi să cânte şi melodia aia de la Dinsey cu Hi-Ho, Hi-Ho, din Albă-ca-Zăpada. Şi cu ce scop? Păi, eu când îmi deschid Google Chrome-ul, dacă dau click pe new tab, sus, într-un toolbar (wooow, fac info cu Peeetrişoooooor, uşooor, că mor!) îmi apar la bookmarks: blogul Ilincăi, Part 6 de la Illuminati via Youtube, deviantart-ul Ilincăi, pentru că are nişte poze prea drăguţe, clubul Dilematix de pe to facebook sau to face-a-book şi, cum altfel, şi blogul lui Mihai! Sigur toate astea-s din vară, aşa că Gigel, să nu ţi se urce la cap! Bine, bine, mai am eu ceva guilty pleasure la favourites, da' ce, trebe neapărat să vă spun adevărul? Tot sunt împotriva propriu-mi-ului blog, ceea ce mă face un pic ipocrită, da' am impresia că pur şi simplu simt nevoia să scriu, după cât citesc!

Aşa, and now my point: De fiecare dată când îi verific blogul lui Mihai, ca sa dau mai uşor de cel al Danei, al Ilincăi, al lui Cristi şi tot aşa, pentru că el are acolo ditamai blogroll-ul, şi inclusiv să vad dacă îmi raspunde cineva la întrebările pe care i le las ocazional acolo sau pur si simplu imboldurile care mă apucă, mă uit foarte bine la acel Blogroll. Şi de când trecuseră două zile de la publicarea precedentului post, mă uitam la blogul scriitorului Derek Landy (http://dereklandy.blogspot.com/) care se numea 'The Approach'. Bun, da' eu mereu citeam the Cockroach! Şi de când am fost dezamăgită că nu se numeşte aşa cum vreau eu, îmi tot vine să scriu ceva de-un cockroach! N-am să vă spun cum e să ai gândaci de bucătărie, nu faceţi haz de mine, că ştiu că nu-s singura care a trecut prin aşa ceva. Ştiu chiar de-un caz cu şobolani, da' nu mă întrebaţi, era oricum prea kinky povestea, am uitat-o conştient!

Da, da, cockroach mă face să mă gândesc la beetles, mă duce cu gândul la Beatles, mă reprezintă pe mine, pennylane, care sunt chiar o melodie a lor, despre care, atunci când eram mică, credeam că e o femee frumoasă, nu chiar o ... alee!

Deci cockroach, aici am ajuns!

The cockroach of my dreams

Is a black marble of independence!

It ain't no kind of fiend, by no means

And it's always in constant emergence!

Ca un fluture beţiv cu mâini murdare,

Care ziua mă caută pe cărare

Şi noaptea îşi aprinde becul,

Vin eu, mişcându-mă ca melcul!

Şi ce-aş mai vrea să vă spun frumos

Am învăţat deja pe de rost!

Sute de texte dilematixice citesc pe zi

De la diverşi copii,

Extrem de talentoşi

Care mă fac pe mine să am chef să scriu ţanţoş!

Dovadă-i ista poezea,

Care doar cinci minute mi-a luat, ea!

Şi uite cum mă dau mare

Că mă ţine scrisul tare!

Da, aşa-i, lucrez mult, mult, mult,

Cu drag!

Sunt un workaholic vesel,

Mă afund în texte inocente scrise de copii mai mici,

Pentru că simt că asta mi-e ultima soluţie,

Întru trecerea mea într-o altă diluţie.

Aşa o să intru eu în normal,

Ca vara asta,

Nu-i nevoie să mai citesc din Koran!

Şi-acu' vă las tiptil,

Pentru că mă simt uşor labil,

Şi mai vreau texte...

Astea-s doar pretexte ...

Salutare şi frăţie,

Ne vedem la berărie!

Ileana Bizirra.

P.S.: Da, alea-s nişte poze random, cică artistice, făcute de mine, sper să primesc fidbec :D

Unde au dispărut sâmburii merelor mele verzi?

Hai să scriem rapid ceva drăguţ ca să îneveselim oamenii trişti! Cui îi pasă că nici eu nu sunt veselă? Poate ce-am să scriu are să mă-nveselească şi pe mine, v-aţi gândit?

Am să vă scriu foarte rapid povestea unui măr fără sâmburi.- Ba nu, a unui telefon fără fir. Ba nu, că alea se numesc celulare ... Hai să vă spun despre torturile fără zahăr. Nu-s bune...Îndulcitoarele sunt groaznice şi cancerigene şi mi-e milă de diabetici, că poate scapă, dar dau în alta. Din lac în puţ. Vai, ce sadică sunt. Stop! Hai să vă spun despre ziua în care am aflat că intrasem în ce liceu vroiam eu să intru. Nu, era o zi cît de poate de obicinuită, doar era începutul verii şi oricum eram veselă cât cuprinde.

Ah, dar aberez fără să vă înveselesc, grrrr, ce mă oftiic!

Mă bătea gândul să scriu despre nişte petreceri de care mi-e mie dor, dar tocmai am şters ce-am scris, pentru că nu-mi plăcea.

Gosh, e greu să mai ai haz când te grăbeşti. Ieri s-au întâmplat numai porcării şi numai tâmpenii păţesc, mai am şi-un genunchi mega-umflat. Dar e adevărat că şi ceva simpatic s-a petrecut vreo 10 minute ieri.

All the ducks are swimming in the waater,

Al-der-lar-de-lar-ler!

Ştiaţi că D-urile din liceu se numesc aşa pentru că sunt nişte Dungeons defapt?

Ştiaţi că ieri a fost prima oară in 30 de ani de învăţământ că diriga mea a trecut 1 în catalog?

Ştiaţi că prietenii mei sunt deştepţi? Defapt, da, asta era evident... Dar ştiţi că unii au creier de real, iar eu de umanistă convinsă? Dacă n-aş fi eu suflet de literant, cine ar spune bancul ăsta grozav cum trebuie?

- Tatiiii, taaaatiiii, ce-i aia transsexual?

- Nu ştiu, fiule, du-te şi-ntreabă-l pe mă-ta!

Eh, eh? Măcar un banc am scris azi.

Vă las să visaţi la sâmburi, că pe mere le-am înfulecat eu.

Salutare şi frăţie,

Ne vedem la berărie!

Ileana Bizirra!!!!

Pssst, astea sunt păsările de la Dunăre sau din Kiseleff, care ne-au mâncat nouă sâmburii.

The Kreutzer Sonata in the Dungeons

Ce ciudată-mi pare brusc viaţa. Acum 10-15 minute am primit un telefon de la o fată pe care n-o ştiu. Ea mi s-a prezentat drept Carmen. Eu am răspuns mirată la telefon şi am spus că nu înţeleg prea bine cu cine vorbesc, dar mai apoi mi-a relatat adevărul. Am ajuns să dau eu meditaţii unei fete de 20 de ani, pe nume Carmen? Da... Recomandată de mama mea, e-adevărat, dar jur, ceva-i necurat! Lumea se duce de râpă dacă ţânci ca mine predau engleza unor femei adulte de 20 de ani. Mă simt aşa prost. Da, nu e prima oară că dau meditaţii de limba engleză, dar atunci îi dădeam colegei mele de bancă, care, evident, îşi bătea joc de mine uneori, pentru că o puneam să-mi facă o temă de trei propoziţii ca să văd dacă înţelesese gramatica explicată de mine. Sigur, eu îi predam această gramatică pe care eu o puteam doar anticipa. Eu o gândeam logic, nici ACUM nu am învăţat regulile şi excepţiile, dovadă că am luat 9 la mid, deşi sunt bilingvă, dovadă că am trecut la olimpiada doar cu 86 de puncte şi până şi profa de engleză a râs de noi, dovadă că la testul predictiv n-am luat nici măcar mai mult ca Mihai! Eu sunt sufletistă, eu inventez gramatica din inimă, nu din cap. Nu e întocmai un lucru bun, dar măcar ştiu că n-am cum s-o uit dacă e în cutia toracică.

P.S.: Azi am văzut 'Remember, Remember the 5th of November', pentru că nu îmi place să aud atâta V, mi se pare sufocant. Şi cuvântul ăla cu 'v' simt cum îmi impune un fel de stench ca al piţipoancelor deştepte, simt cum sunt prejos, simt cum mă overtake orice persoană needucată! Nu vreau să încep să dezvolt şi să ajung la faptul că pe moment încerc să îmi dovedesc că nu sunt proastă, ceea ce am început să cred cu tărie şi mi-e jenă că am crezut până acum că nu-s aşa, ci că aveam un pic de încredere în mine.

Sunt o persoană cu probleme, idioate sau cretine, nici nu mai contează, ideea e că am ajuns jalnică. I really need my friends' help right now and some of them know it and the're doing their best and all I want to say is thank you, guys, you mean quite a lot to me.

P.P.S.: Citesc Sonata Kreutzer a lui Lev Tolstoi şi îmi place la nebunie. O recomand călduros, şi de asemenea vreau să spun că primele III capitole sunt un training perfect pentru KP-ul vechi, pe care-l jucam.

Cum auzeam eu, misheard Beatles lyrics:

And I'll send all my lovers to youuuu!

instead of:

And I'll send all my loving to youuu!!

şi mă întrebam în capul meu de ce i-ar trimite amanţii iubitei sale de peste ocean, dar mă gândeam că McCartney are un concept unic asupra iubirii şi trebuie idolatrizat. (asta pe când aveam 7 ani)

Therefore: And I'll send all my looovers to yooouuuuu!

Ileana Bizirra.

P.P.P.S. (I should really consider going to the bathroom): La mulţi ani to all those I love and cher(ry)ish, and maybe I just don't wanna accept it :P La mulţi ani, Mihnea, domnişoara Doagă, Gigel, Gabriela şi Mihai care mereu cânta la pian Dreamer cu mine.

Cad de pe sirma!

This I HIGHLY recommend, so please, listen to a mastermind.

That summarises the way I feel right now. Si suparata, si nebuna, si apucata, si obosita, si adormita, si calma, si perfect lucida, dar dusa cu pluta.

http://www.youtube.com/watch?v=QdLfO5LWysM

Why not take the easy way out?

Stop, I want out,

Out of this godforsaken life.

Eu mă dau bătută

În această luptă.

Mă voi retrage cu demnitate,

Pentru că în familia Zirra

Cui pe cui se scoate.

Dar cine m-a împins pe mine

Spre starea asta încă virgină?

Mă refer la ghips şi hematoame,

La suflet, cărţi şi nişte oame',

La prieteni buni cu mine,

Da' mie ce nu imi convine?

I give all I have to give,

All I get is you, in my face, to sneeze,

I get bored of all the crap,

Pe care mereu îl am de-ndurat!

Mă doare şi pe mine ceva,

Simt că pe interior se rupe undeva,

O halcă mare şi pufoasă,

Care, nu m-ar mira, să fie deja roasă!

De cine, de cine?

Probabil şi de tine!

Imbeciles! Off with his head!

"Idioţilor, nu mai săriţi de pe stânci, că aici nu mai avem gravitaţie!"

Da, excursia a fost, excursia a trecut, de povestit sunt multe, dar blog-ul oricum e doar un instrument prin care dai jos textila intelectuală şi scrii prostii, de cele mai multe ori, aşa că eu n-am de gând să vă zic ce distracţii sau drame am avut în excursie, şi-aşa vă e de ajuns că v-am zis că am fost într-una! Plus că mai apoi n-o să mai am ce vă povesti la Diverta ... ;)

Cele 3 poze sunt din excursie, dar nu-s cu oameni, ha!

Am una care le ia pe toate trei, de care, de altfel, nu-s eu prea mândră, dar nu vreau să risc să mi-o fure careva, excuse moi!

De veste vroiam să dau că mama Zirra se întoarce astăzi din America şi că măcar o bucată din aia verde, mucegăită de dor, mi se mai poate resuscita. Dar doru-mi-i tot insuportabil către Maria mea, care, *ahem*, nu stă în Hamsterdam în Cartierul lu' Morcoveaţă, apropo de pierderile mele la debate, ci într-un orăşel studios şi friguros. Much love coming your way, Meri!

Imbeciles all around me,

Stalking me,

Biting me

Soon they'll also be

Taking my breath away from me!

And then I'll stop dreaming,

I'll be in a state of mind

From which not even singing

Shall my thoughts rewind.

Don't ever, ever let me jump,

Because I might go numb,

I'll be falling down that hole,

Like a phony Barbie doll.

Găşti. Măşti. (Oops, I did it again!)*

Da, băi, am reuşit! După ce am fost devastată când nu mi-a ieşit articolul şi am plâns la şcoală făcându-mă de cacao, a urmat o săptămână groaznică, dar după aia a apărut un hop pozitiv şi iată-mi articolul şi pe site!!!!!!

http://www.dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptaminii/articol/gasti-masti

Găşti. Măşti

Găşti. Măşti. Aş putea spune că masca este antonimul parţial al găştii, pentru că te simţi în largul tău numai în sînul ei, şi atunci arăţi cine eşti, de ce eşti în stare şi cum dai tu o lume întreagă pe spate. Sigur, asta vei face numai dacă „mască“ ar avea şi semnificaţia de shield, anume locul unde ştii că lucrurile rele n-au să te afecteze, iar dacă vei avea vreo problemă, gaşca ta va fi alături de tine, vorba ceea – „unul pentru toţi, toţi pentru unul!“. Cu o condiţie, în schimb: să fi trecut de iniţierea în gaşcă şi să-ţi fi dat jos masca. Cum? E la mintea cocoşului.

Nu am vrut să abordez tema prin definirea celor două categorii, gaşca trainică şi gaşca spulberătoare – nu, nu ea te spulberă pe tine, ci cu uşurinţă se destramă –, pentru că mi se pare deja un concept inutil de exemplificat. Cu toţii ştim că rămîi cu doi prieteni din prima copilărie, o droaie din liceu şi mulţi şi extrem de buni din facultate, iar apoi relaţiile doar se întăresc. Nu am trecut prin asta deja, deci nu pot dezvolta ceva ce doar am observat în alte cazuri. În schimb, pot spune că este întru totul adevărat că, la liceu, imediat îţi faci o gaşcă. În generală, nici prietenul meu cel mai bun, Tudor, care de ziua mea mi-a făcut clătite cu scorţişoară şi a furat un borcan de marmeladă de la bunica şi le-a mîncat împreună cu familia mea, nu îmi citea ziarul, iar acum, fetele din gaşca mea nouă mi-au smuls exemplarul din mînă şi s-au dus prin clasa lor, urlînd „Vedeţi, ea e în poză, ea lucrează la ziarul ăsta! Cumpăraţi Dilematix!“ şi nu s-au lăsat pînă nu le-au băgat pe gît, şi mamelor, reportajul meu.

De asemenea, în momentul în care un coleg de-ai mei mi-a spus că sunt o ciudată şi jumătate – ceea ce nu neg, parţial - (cam subiectiv băiatul), ei au venit şi au acţionat ca la clubul de debate şi mi-au dovedit că nu este adevărat şi că el bătea cîmpii! Iar când mă întrebam dacă să mă duc la voluntariatul din cadrul Parlamentului, colegul meu de la R2, Mihai, care candidează şi el, m-a convins să îmi fac campanie, pentru că aş avea o şansă cu CV-ul de până acum. Eu voi face design-ul stickerelor pentru amândoi, iar dacă şi alţi prieteni din gaşcă se bagă, n-am să-i ignor defel!

Una din caracteristicile găştii constă în puterea ta de a-i trata pe toţi la fel, ca să fie trainică, altfel, se va şubrezi în fiecare lună, pînă vor mai rămîne doi-trei oameni. Normal că oricum te vei înţelege mai bine cu cîţiva dintre ei, dar în cadrul grupului te vei abţine s-o arăţi, vei vorbi la telefon, vei ieşi cu ei la o bere secretă.

Un lucru interesant de observat, dar care este şi el destul de logic, ar fi faptul că la început, cînd sari jos sus jos, încă îţi mai alegi gaşca şi după stil. Într-a VI-a, m-am dat şi eu un pic mai roackeriţă, pentru că Tudor era dur pe atunci, iar eu nu puteam fi mai prejos! Într-a VII-a a apărut prietena lui metalistă, iar atunci mi s-a acrit şi mie şi am început să arăt cum că aş fi hippioată de fapt, n-am mai purtat tricouri lungi cu Le Chat de Noir, mi-am scos din fundul dulapului rochiile, fustele lungi şi şalvarii şi am defilat fericită prin şcoală cum aveam eu chef, iar prietenii mei adevăraţi mi-au rămas aproape. În liceu, Ilinca este cea dură, căreia nu-i putem atribui un stil anume, Ali este secretara noastră cu ochelari roşii, Mihai este ecologistul cu tricouri amuzante, Cristi – sensibilosul grupului, Costin – metalistul grupului, Dana şi Tudor – rockerii, iar eu am rămas hippioata şi, totuşi, cu atît ne distrăm mai bine, cu cît venim cu poveşti mai diferite din afară. Sper să mă credeţi că am făcut parte şi din grupul prietenilor surorilor mele, unde oamenii aveau deja 20-24 de ani, iar stilurile erau aşa de diverse, că te simţeai ca-n America, salata de Bruxelles a stilurilor şi a trendurilor. Aşa că am ajuns la concluzia că pe cît creşti pe atît treci peste fleacurile de genul hainelor alese, şi te iei după realele calităţi ale oamenilor, anume cum ţine un secret, cum te consolează, ce glume îţi spune ca să te înveselească, cît de sensibil e şi dacă ştie să pună în aplicare latura de fetiţă cheesy cînd e nevoie.

Prea multe alte lucruri aş putea povesti despre găşti, de-aia am să mă ascund în spatele unor măşti.

Ileana Zirra este elevă în clasa a IX-a la Colegiul Naţional Bilingv „George Coşbuc“ şi redactor la suplimentul pentru copii Dilematix.

+++++++++++++

Dar varianta completă tot la mine a rămas, aşadar, guys, bucăţile lipsă sunt cele mai colorate, aşa, puţintel :)

* Yes, it's my second article in this big fancy newspaper :)

Supararea cand imi vine, Uit de mine!

Supărea când îmi vine,

Tac, înghit şi uit de mine!

Veşnica mea soluţie:

Fii atent la diluţie!

Bea bine până uiţi de tine,

Că a doua zi .. ştii tu ce vine!

Supărarea când îmi trece,

Beau un pahar de apă rece!

Ca un cal eu mă adap,

Că mâine nu ştiu de-o să mai scap!

Azi Cărtărescu am citit,

Şi vai .. ce bine m-am simţit!

De-ale lui am să mai citesc,

Că sufletu-mi încălzesc!

Recunosc că sună cheesy,

Dar ce sa-i fac dacă mi-i binii?

Azi am mai râs şontâc, şontâc,

Mâine-am să hohotesc complet hoinăresc!

Deja-ncep prin a abera,

Despre viaţa ... altuia!

Asta nu-s eu,

Dar nu mi-e greu

Să mă prefac

Că sunt mai curat!

Azi fuse-o zi mai bună,

Sper să mai treacă-aşa o lună!!