So..there we gooo !
De Veghe în Lanul de Secară
“Ştiaţi că atunci cînd vine iarna peştii pur şi simplu îngheaţă unde sunt deodată cu apa ?” - Glumesc, desigur !
Am apărut şi eu aici, să le propun colegilor mei publicişti şi cititorilor un pic mai mărişori, poate de vreo 12 – 14 ani şi urcînd pînă la 63, după mine, să pună mîna pe o carte deghizată sub numele “De Veghe în Lanul de Secară” scrisă de un om minunat care şi el se ascunde sub numele de J. D. Salinger. În cartea despre care vă zic este vorba de un băiat de şaisprezece ani, pe nume Holden Caulfield, care, din păcate, era cam leneş şi tot trebuia dat afară din diverse şcoli, dar să nu vă închipuiţi că ar trebui să îl imitaţi pe acest prieten al meu ! Ei bine, şi într-un an e dat afară de la Pencey, un colegiu de excepţie din America, chiar înainte de Crăciun. După o zi de vacanţă petrecută la şcoală, atmosfera îl deprimă, aşa că se duce şi îşi ia la revedere de la profesorul de istorie şi o porneşte spre New York, unde are să-şi petreacă următoarele zile. N-aş îndrăzni să vă spulber curiozitatea şi-am să vă zic doar că Holden se considera, ca mulţi dintre noi, dar într-un fel deosebit, pentru că el era un pic ţache, dacă înţelegeţi la ce mă refer, foarte matur, ceea ce dacă stai să te gîndeşti, e ciudat, avînd în vedere că el era deprimat. Atunci cînd eşti deprimat mîndria dispare cu totul. Iar pentru că se considera atît de matur, intră in diverse belele de adulţi. Şi printre altele, Holden încearcă să-ţi dea impresia că ştie mult mai multe decît ne povesteşte, şi e adevărat că ştie el multe lucruri, dar, uite, tocmai pentru că nu e un adult în toată firea, ci doar pe drum, face multe greşeli pe care după aceea le regretă. Uite aşa planul său se tot destramă, rezultînd spre sfîrşitul cărţii o nuanţă nouă şi mult mai accentuată de depresie. E adevărat că acţiunea din „De Veghe în Lanul de Secară” nu se mişcă precum un biciclist pe o pantă, cum e în basmele cu prinţi şi balauri, cu regi şi regine, cu zîne şi prinţese, iar o mare parte e formată şi din ce ne povesteşte Holden chiar nouă, despre viaţa lui, despre sora lui mai mică, pe nume Phoebe, care, din spusele prietenului nostru, e foarte deşteaptă cum era şi frăţiorul mai mic al lor, despre care, na, că nu vă zic nimic, trebuie să citiţi cartea! Holden trăieşte în New York, dacă nu mă înşel, chiar în celebrul cartier Manhattan. Dar un lucru este de admirat la Holden. Oricît de tare îşi ura colegii, profesorii sau pur şi simplu pe oamenii din jur pe care-i întîlnea din întîmplare, aproape că se poate spune că şi-o ridica în slăvi pe sora lui mai mică, Phoebe. E de văzut cît de dulce şi înduioşător poate fi faptul că eroina noastră va fi defapt Phoebe.
Pînă una, alta, vă voi da şi un exemplu scurt din spusele domnişorului Holden, ca să vă ademenesc: „În orice caz, m-am dus tiptil, tiptil în camera lui D.B. şi am aprins lampa de pe birou. Dar Phoebe nici măcar nu s-a mişcat. După ce am aprins lampa şi aşa mai departe, am stat cîteva clipe şi m-am uitat la ea. Dormea cu faţa pe marginea pernei şi cu gura căscată. E curios. Adulţii, cînd dorm cu gura deschisă, arată îngrozitor, copiii, nu. Copiii arată bine. Chiar cînd umplu perna de scuipat, tot bine arată.” Iar pentru că n-aş şti cum să închei, vă anunţ oficial că vîrsta la care apar cele mai multe obsesii, cum ar fi, să spunem, o trupă, sau un cîntăreţ, pînă şi un instrument muzical, începe pe la 12 ani şi de-aici continuăăăăă, maică, pîn’ tîrziu de tot ! Cum ziceam, Holden are şaisprezece ani şi are şi el o mică obsesie, ca mai toţi. Şi cum îşi exprimă obsesia ? Îi întreabă pe toţi taximetriştii din New York dacă ştiu „unde se duc raţele alea de pe lacul din Central Park cînd vine iarna ?”. Iar prima mea replică din acest text este răspunsul unuia din taximetrişti la întrebarea cu raţele. Un răspuns despre peştii care îngheaţă iarna. Sper că nu v-am băgat preaaa tare în ceaţă, şi vă urez o lectură ... nu placută, ci amuzantă ! Aveţi grijă să nu vă înecaţi în timp ce-nfulecaţi cartea ! Cha-cha !
